Arhive lunare: Decembrie 2013

Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos!

Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos sa aduca lumina in sufletele noastre, astfel incat sa pasim pe calea cea stramta care duce catre Imparatia Cerurilor.

Sa nu uitam ca inainte de a fi cetateni ai unei anumite tari suntem cetateni ai Cerului.

Sa invatam sa iubim si sa capatam discernamatul de a deosebi adevarata iubire de iubirologie.

Sa uram erezia dar sa iubim pe eretic si sa dorim venirea lui la Biserica lui Hristos, care este Imparatia Cerurilor pe pamant.

Sa lepadam din cugetele noastre cea mai crunta erezie, si anume ereizia ecumenista, care, la fel ca si erezia lui Arie, sfasie camasa lui Hristos.

Sa nu fim ipocriti si sa le ascundem adevarul eterodocsilor, si anume ca atat cat raman departe de Biserica Ortodoxa sunt si departe de corabia mantuirii.

Sa marturisim ca Biserica este Una si ca protestantii,neoprotestantii(penticostalii, etc) papistasii, monofizitii si toate celelalte erezii sunt inafara Ei.

Sa marturisim cu tarie cum ca nu putem vedea in eretici si in ereziile lor Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca.

Sa marturisim ca ereticii trebuie sa lepede ereziile lor si asa sa se uneasca cu Biserica Ortodoxa prin baia Botezului.

Sa marturism ca toti eterodocsii nu boteaza ci caricaturizeaza botezul adevarat, si ca pseudobotezul lor este facut intr-o treime falsa ce nu are nimic deaface cu Sfanta Treime si cu Biserica lui Hristos, a carui poarta de intrare este.

Numai astfel putem fi bineplacuti lui Dumnezeu cel nascut in ieslea din Betleem, altfel ne alaturam celor care merg pe calea cea larga ce duce la pieire.
Cu drag,

preot Matei Vulcanescu


misiunea ortodoxa in lumea de azi:

O scrisoare lipsita de ipocrizie: https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2013/12/15/scrisoarea-mitropolitului-ieremia-profesor-emerit-universitar-de-vechiul-testament-al-universitatii-capodistriene-teologie-atena-al-gortinei-peloponez-catre-arhiepiscopul-romano-catolic-nico/

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Scrisoarea Mitropolitului Ieremia al Gortinei (profesor emerit de Vechiul Testament al Universitatii Capodistriene, Atena) catre Arhiepiscopul Romano-Catolic Nicolae

Sfanta Mitropolie a Gortinei si Megalopoleo
Numar de protocol 1000
10 Decembrie 2013

Domnule Nicolae,
Romano-«Catolice» Arhiepiscope al insulelor Naxos, Tinos, Andros si Mikonos

Sa fiti sanatos,

Am primit scrisoarea Domniei Voastre in care va exprimati ingrijorarea pentru faptul ca am folosit in scrisorile Noastre catre Domnia Voastra cuvantul «papistas» si nu «Catolic» si pentru aceasta intrerupeti dialogul dintre noi. In aceasta scrisoare vreau sa va explic de ce nu folosesc termenul de «Catolici» adresandu-ma Domniei Voastre si celor de o credinta cu Voi.

Dupa cum nu acceptam ca sunteti Biserica, tot asa nu acceptam ca sunteti «Catolici». Este adevarat ca in prima scrisoare a noastra am folosit cuvantul «Catolici», pentru ca a intrat in uzul general pentru Papistasi, dar este utilizat in mod gresit din punct de vedere teologic.
Ieri seara, am primit un telefon din partea unui coleg arhiereu din Sfantul Sinod al Bisericii Greciei care m-a felicitat pentru prima scrisoare, dar mi-a spus: faci o greseala. Greseala pe care am facut-o, Domnule Nicolae, este faptul ca am folosit termenul de “Catolic” adresandu-ma Dumneavoastra in loc sa folosesc termenul corect teologic “ Adunarea papistasa” sau “papistasi”.
I-am multumit Mitropolitului care mi-a facut observatia si imediat m-am apucat, cu multa bucurie, sa indrept greseala, inlocuind in scrisoare “Catolici” cu “Papistasi”.
Si spun “cu multa bucurie” pentru ca expresia Mitropolitului este adevarata.
Vreau sa spun ca acest arhiereu nu este dintre cei cunoscuti si nici nu s-a exprimat in public ca anti-papist.
Domnule Nicolae, nu poate fi vorba de o «minoritate antipapista», de clerici si laici care ar crede ca papistasii sunt eretici, asa cum va exprimati in scrisoarea precedenta. Sunt multimi si multimi de clerici si popor care exprima credinta ortodoxa cum ca papistasii sunt eretici si se afla in afara Bisericii.

In prezenta scrisoare vreau sa va demonstrez teologic de ce nu putem sa va numim «Catolici» si sa sprijin afirmatia cum ca noi, Ortodocsii, suntem Catolicii si Biserica noastra este « Una, Sfanta, Catolica si Apostolica », asa cum marturisim in Crezul nostru.
Catolic (Katholikos) se numeste acela care primeste TOATA invatatura de credinta a Bisericii (CAT-OLO-toata, cuprinde totul, este fara lipsa). Cel care nu accepta TOATA invatatura Bisercii, dar alege anumite invataturi, adaugand sau scotand din ea, adica acela si aceia care nu accepta CATOLICITATEA (totalitatea) invataturii de credinta a Bisericii, ci aleg numai parti din ea, sunt numiti ERETICI.
Noi, ortodocsii, Domnule Nicolae, credem toata invatatura pe care a dat-o Hristos Apostolilor, si Apostolii ucenicilor lor, fara ca sa stirbeasca nici o litera, si de aceea ne numim CATOLICI.
Voi, papistasii, puteti sa spuneti ca nu ati schimbat invatatura Sfintilor Parinti si a Sinoadelor Ecumenice? Nu puteti !
Am sa ma refer numai la o singura schimbare pe care ati facut-o (din multe altele). Ce va spune Filioque ? Prin Filioque va inchinati la o alta «treime», aveti alta dogma triadologica, diferita de cea a Sfintilor Parinti de la Sinoadele Ecumenice. Cu adevarat invatatura despre Filioque (ca Duhul Sfant ar purcede si de la Filul ) este o parasire dureroasa a Dogmei Bisericii despre Sfanta Treime.
Numai si numai pentru Filioque papistasii sunt mari eretici, asa cum erau in vechime Pnevmatomahii (cei care negau dumnezeirea Duhului Sfant), si am sa va explic de ce :

In dogma teologiei despre Treime doua lucruri sunt esentiale : A) Fiinta Dumnezeiasca, Unica ; si B)Cele trei Persoane Sfinte (Treimea de Persoane). In ceea ce priveste Treimea Persoanelor, este esential modul de existenta a Lor (Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut din Tatal si Duhul Sfant purces din Tatal).
Pnevmatomahii au lovit in primul pilon al Dogmei despre Sfanta Treimie, si anume in dumnezeirea Duhului Sfant, si de aceea au fost condamnati ca eretici la al doilea Sinod Ecumenic.
Voi, in schimb, cu Filioque, loviti in al doilea pilon al Dogmei Treimii, si anume in modul de existenta a Duhului Sfant, pentru ca spuneti, fara sa va pocaiti pana astazi, ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul (Filioque). Va intreb deci : Dupa care logica vechii pnevmatomahi, care au stricat primul pilon al Dogmei Treimii, dumnezeirea Duhului Sfant, sunt eretici si vrednici de afurisanie, iar voi papistasii, care ati stricat al doilea pilon al Dogmei despre Sfanta Treime, adica insusirile ipostatice ale Sfintelor Persoane, dupa care logica, spun, voi nu sunteti eretici si vrednici de afurisanie ?
Dogma voastra Filioque este o adevarata blasfemie la adresa Duhului Sfant si am sa va spun de ce, domnule Nicolae : Sfantul Grigorie Teologul, voind sa vorbeasca despre dumnezeirea Duhului Sfant, spune urmatorul lucru, simplu, puternic si frumos : «Daca Duhul nu este Dumnezeu asa cum spun pnevmatomahii , in primul rand sa mearga sa se indumnezeiasca El primul si apoi sa vina sa ma indumnezeiasca pe mine ca om».
Voi, prin erezia Filioque il prezentati ca neputincios pe Duhul Sfant, ca si cum nu ar fi suficient un singur izvor al modului existentei Sale, si anume Tatal, ci il prezentati atat de neputincios, incat e nevoie si de al doilea izvor al existentei Sale, si anume Fiul.
Noi ne rugam Duhului Sfant ca sa ne intareasca in lupta noastra cu pacatul. Dar daca ar fi asa cum spuneti voi, ar trebui sa spunem si noi impreuna cu Sfantul Grigorie Teologul : Sa se duca intai Acesta sa se intareasca (pentru ca ar avea nevoie de doua izvoare ale existentei Lui), si apoi sa vina sa ma intareasca si pe mine, omul neputincios.

Ce sa mai spunem de infailibilitatea papala !
Sfantul Iustin Popovici spune ca exista trei mari caderi in lume : caderea lui Lucifer, caderea lui Adam si caderea Papei. Vedeti cum caderea Papei este pusa pe aceeasi treapta cu caderea lui Lucifer.
Avand in vedere invatatura Parintilor, nu pot in nici un fel sa va numesc «catolic», ci papistas.

In scrisoarea precedenta ati spus ca daca ar fi trait azi Sfantul Cosma Etolianul, Sfantul Grigorie Palama sau alti Parinti din vechime nu s-ar fi exprimat asa cum s-au exprimat in vremea aceea ci «sunt sigur », spuneti, ca ar fi vorbit cum vorbesc Parintii de astazi ai Bisericii.
Acest cuvant al Domniei Voastre este infricosator si ascunde o alta mare erezie a vremurilor noastre, prin faptul ca Parintii din epoca veche ar fi in dezacord cu Parintii din epoca noua, adica ii aratati pe Parinti ca si cum ar fi in dezacord intre ei sau chiar cu ei insisi, pentru a se adapta la conditiile actuale.
Din acest cuvant al Domniei Voastre am inteles care este radacina asa-numitilor «neopatristici», mai exact radacina sunteti voi, papistasii.
Nu, Domnule! Biserica Ortodoxa nu accepta dezacordul intre Sfintii Parinti, accepta doar acordul lor si acest lucru se vede in pictura bisericeasca in care Parintii sunt pictati sa semene unii cu ceilalti si acest lucru exprima faptul ca un sfant a preluat aceeasi invatatura de la inaintasul sau si a dat-o mai departe ucenicilor sai. Iar modul in care acesta traditie veche, rezolva problemele epocii contemporane, fara sa fie schimbata, fara sa devina «neopatristica», reprezinta un capitol frumos al Patrologiei noastre, de care s-ar folosi cititorii nostri, daca l-ar studia.
Domnule Nicolae, va rog sa imi demonstrati stiitific si teologic ca eu ar trebui sa folosesc termenul de « catolic », si atunci eu am sa il folosesc.
Demonstrati-mi ca sunteti in acelasi duh cu Sfintele Sinoade Ecumenice si cu Sfintii Parinti aratandu-mi ca Filioque este sustinut biblic si patristic si din clipa aceea si eu am sa va numesc « catolic », ca pe cel care primeste toata credinta Parintilor, fara sa schimbe nimic. Istoria Bisericii ne arata ca nu tineti TOATA credinta si de aceea nu va pot numi « catolici » . Cum sa va numesc ?
Sunteti papistas ! Demonstrati-mi, daca puteti, din textele voastre catolicitatea voastra, urmand si nu intrerupand dialogul.
Va salut, Domnule,

Ieremia
Mitropolit al Gortinei

sursa in limba greaca: http://aktines.blogspot.gr/2013/12/blog-post_3737.html

Traducere preot Matei Vulcanescu

Nota traducatorului : In scrisoarea precedenta Inaltprasfintitul Ieremia ii explica domnului Nicolae de ce nu poate sa il numeasca « Preasfintite » sau cu alt titlu bisericesc, pentru simplul motiv ca acesta nu este in Biserica cea Una.

8 comentarii

Din categoria Uncategorized

Exista doua feluri de homeopatie? Homeopatia rea si homeopatia buna, a Doctorului Pavel Chirila?

Fragment de la lansarea de carte „Homeopatia. O abordare stiintifica si teologica”
Oana Iftime, Alexandru iftime

pentru mai multe informatii: https://sites.google.com/site/oiftime/home/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana

Homeopatia- o pseudoştiinţă păgână
O. Iftime, Al. Iftime

Ce este homeopatia?

Homeopatia, întemeiată de către Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată, la ora actuală, printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare şi restaurare a stării de sănătate decât cele aparţinând medicinei „clasice” (hipocratice, alopate).
Principiile de bază ale homeopatiei, aşa cum le-a enunţat fondatorul său, şi cum s-au propagat până în ziua de astăzi, contrazic o importantă serie de elemente din medicina „clasică”, nehomeopată, precum şi din ştiinţă, în general, motiv pentru care homeopatia, deşi din ce în ce mai agreată de către marele public, rămâne, la nivelul comunităţilor ştiinţifice, un domeniu controversat, controversă care tinde să se extindă şi în domeniul teologic.
În acest context şi în căutarea unor explicaţii plauzibile şi a unor fundamente solide ale practicii lor, unii homeopaţi se îndreaptă către dezvoltări recente din domeniul ştiinţific, alţii către tradiţii spirituale, sau chiar către o îmbinare între posibile explicaţii materialiste, respectiv idealiste. O analiză riguroasă a pretenţiilor homeopaţilor conduce, însă, la concluzia că homeopatia este lipsită de orice întemeiere ştiinţifică, actuală sau potenţială, fiind, în schimb, lesne de demonstrat, atât din perspectiva ştiinţifică, a antropologiei culturale, precum şi din perspectiva teologiei ortodoxe, că sistemul homeopat este fondat pe credinţe păgâne şi reprezintă, în aspectele sale practice, o formă de magie simpatică.

Principiile homeopatiei

S. Hahnemann a văzut în homeopatie o alternativă la o medicină adesea ineficientă şi excesiv de invazivă.
Dacă medicina clasică este întemeiată pe principiul contrariilor, tratamentul urmărind contracararea acţiunii factorului care a condus la îmbolnăvire, homeopatia se întemeiază pe principiul similitudinii, conform căruia simptomele vor fi combătute de către perturbări de acelaşi sens ca şi cele care generează simptomele de boală.
În privinţa bolii, Hahnemann avea o concepţie vitalistă (conformă cu filozofia vitalistă, care consideră că organismele vii sunt puse în mişcare de forţe de natură spirituală), în care maladiile (în fapt, colecţiile de simptome) sunt expresii ale dezechilibrului forţei vitale, forţă de natură spirituală care animă şi menţine organismul în bună stare. Unele boli se datorează perturbării transmise ereditar a forţei vitale (bolile cronice miasmatice). El nutrea credinţa că Dumnezeu a lăsat posibilitatea de vindecare pentru orice boală, iar în corespondenţa sa privată Hahnemann a pretins că metoda homeopată i-a fost revelată, elemente care, deja, ridică semne de întrebare, din perspectivă ortodoxă.
După Hahnemann, odată supusă unui dezechilibru indus în mod deliberat, cu ajutorul tratamentului homeopat, dezechilibru asemănător cu cel care a indus suferinţa, forţa vitală se poate reechilibra, restabilind starea de sănătate.
Tratamentul homeopat se efectuează cu ajutorul remediilor, preparate din diverse materii (care pot fi orice- minerale, părţi de animale şi plante, producţii patologice umane, ba chiar şi „materii imponderabile”, precum razele X, razele lunii, soarelui, stelelor, etc) supuse diluărilor şi sucusionărilor succesive. Diluarea materiei merge până la absenţa ei totală din lichidul în care este diluată (apă sau alcool), considerându-se, totodată, că exact acele remedii ultradiluate, din care materia de la care s-a pornit lipseşte, sunt „cele mai puternice”. Sucusionarea, numită şi dinamizare, implică lovirea ritmică a flaconului cu remediu de o suprafaţă dură, dar elastică (îmbrăcată în piele), fiind, aşadar, o formă de agitare mecanică.
După Hahnemann, metoda homeopată de preparare a remediilor ar spiritualiza materia, eliberând forţa medicinală a acesteia, capabilă să interacţioneze cu presupusa forţă vitală a organismelor.
Proprietăţile curative ale remediilor se identifică în baza proving-urilor, adică a probării lor pe persoane sănătoase (probanţi), care raportează orice schimbare (simptom) pe care au experimentat-o la nivel biologic sau psihic, odată cu consumul remediului probat. Elementele astfel descoperite determină caracterul remediului. În acord cu principiul homeopat al similitudinii, un remediu va fi potrivit pentru pacienţii care prezintă acelaşi tip de simptome ca şi cele apărute la probanţi pe parcursul testării respectivului remediu.
Homeopatia susţine că vindecă omul ca întreg material şi spiritual.

Homeopatia şi ştiinţa

După cum s-a precizat mai sus, abordarea homeopată are drept bază credința lui Hahnemann în forța vitală a organismului, respectiv în forța medicinală a remediilor, ambele de natură spirituală şi capabile să interacţioneze, pentru vindecarea organismului ca întreg material şi spiritual, așadar convingeri de natură filozofico-religioasă și nu niște elemente dovedite (şi nici dovedibile) științific. Conştienţi de neştiinţificitatea unei astfel de abordări, care exclude homeopatia din rândul ştiinţelor biomedicale, unii homeopaţi caută o explicaţie materialistă a acţiunii remediilor. Astfel, în rândurile homeopaţilor au apărut două curente: localismul, care susţine că proprietăţile vindecătoare ale remediilor se datorează a ceva din remediu, sau ataşat acestuia, respectiv non-localismul, care pune proprietăţile remediilor pe seama unor presupuse interacţiuni la distanţă între homeopat, pacient şi remediu.
Homeopaţii „localişti” invocă, cel mai adesea, „memoria apei”- proprietăţile remediilor s-ar datora structurării moleculelor de apă în „cristale lichide”, agregări de molecule stabile pe termen lung. Dar, ca şi consecinţă a arhitecturii lor, moleculele de apă aflată în stare lichidă nu pot forma astfel de agregări, ci numai reţele instabile, cu durată de viaţă foarte scurtă (de ordinul unor câtimi de secundă). A pretinde că sucusionarea determină apa să formeze reţele stabile pe termen lung înseamnă a susţine, de fapt, că o simplă agitare mecanică schimbă proprietăţile materiei, fapt total neştiinţific şi ilogic.
De asemenea, dacă se presupune că există o energie medicinală de natură materială a remediilor, se ridică problema inconsistenţei presupusului comportament al acestei energii. Dacă ea este eliberată prin sucusionare, înseamnă că orice agitare o eliberează/influenţează. Pe de o parte, totul, pe lume, ar fi sucusionat, dinamizat, energizat homeopat, pe de alta remediile nu ar avea cum să-şi păstreze identitatea, vulnerabilă la orice mişcare a flaconului.
Totodată, pretenția homeopaților privind structurarea moleculelor de apă în modele purtătoare de sens (tipice pentru fiecare remediu) aduce în discuție necesitatea pătrunderii de informație în sistem, informație care nu are de unde proveni, neputând fi extrasă din materie(?)/transmisă (?) printr-o agitare mecanică. Se pretinde că agitarea „învaţă” moleculele de apă proprietăţile altor materii, dizolvate în acea apă.
Se pune şi problema transmiterii proprietăților lichidului sucusionat către lactoză, vehiculul obişnuit al remediilor homeopate, care adesea se consumă sub forma unor „biluţe” de lactoză (un zahăr izolat din lapte, mult folosit în farmacie) peste care s-a picurat remediul, apoi au fost uscate bine (Hahnemann insista, chiar, asupra uscării riguroase a granulelor de lactoză). Cum preia lactoza presupusele proprietăți curative ale lichidului dinamizat, din moment ce acesta se evaporă? Şi, presupunând, prin absurd, că lactoza ar prelua aceste proprietăţi vindecătoare, cum de le mai percepe organismul, dat fiind că lactoza nu se absoarbe ca atare în intestin, ci descompusă în două molecule mai mici? De asemenea, aici homeopaţii se contrazic singuri, afirmând că proprietăţile vindecătoare se transmit lactozei, fiindcă aceasta nu este sucusionată, împreună cu remediul lichid, ci remediul lichid doar se picură peste lactoză. Or, conform tezelor homeopate, sucusionarea este cea care transmite proprietăţile vindecătoare ale materiei.
În încercarea de edificare a unei baze ştiinţifice a homeopatiei, unii autori ajung, din nefericire, să prezinte, în lucrările lor, date eronate, falsificate sau relocate, în mod inadecvat, din domeniul ştiinţific în cel filozofic, şi reciproc. În aceeaşi linie, adepţii homeopatiei recurg la anumite strategii adaptative, încercând, spre exemplu, să introducă în explicaţiile lor privind mecanismul de acţiune al remediilor elemente din domenii ştiinţifice cât mai dificil accesibile publicului larg (precum fizica cuantică sau biologia moleculară), deturnate ca sens, transformate în termeni filozofici, sau în simple etichete goale de conţinut. Relativ la această practică, există numeroase lucrări critice ale oponenţilor homeopatiei, ba, chiar, comentarii negative aparţinând homeopaţilor „serioşi”, care nu vor ca domeniul lor să fie infiltrat de persoane care confecţionează astfel de explicaţii frapant pseudoştiinţifice, ce fac o proastă impresie publicului cunoscător al noţiunilor ştiinţifice implicate.
Teoriile non-localiste asupra acţiunii remediilor se caracterizează cu deosebire prin utilizarea abuzivă a unor termeni (nu se poate spune „noţiuni”, având în vedere că respectivilor termeni li se atribuie conţinuturi străine de conţinuturile proprii lor în domeniul ştiinţific din care provin) din fizica cuantică, afirmând că între homeopat, remediu şi pacient există o legătură similară cu cea pe care o presupun anumite teorii a exista între unele particule. Dacă ştiinţifică nu este, această ipoteză aminteşte, în schimb, în mod izbitor, de „legea contagiunii”, care descrie, din perspectiva antropologiei culturale, un principiu de bază al magiei simpatice, aplicat de către vrăjitorii de pretutindeni, conform căruia între persoane şi obiecte există „legături” care pot transmite efectele acţiunilor magice. Modul de gândire tipic new-age, caracteristic multor partizani contemporani ai terapiilor complementare şi alternative, amestecând, conştient sau nu, elemente ştiinţifice cu diverse credinţe se vădeşte şi aici.

Homeopatia şi practica medicală

Există date din literatura de specialitate privind studii clinice proiectate pe modele recunoscute în lumea medicală şi care arată că homeopatia funcţionează, date care arată că ea nu funcţionează şi, în sfârşit, mărturii ale unor persoane care afirmă că au experiat în mod direct, ca subiecţi sau ca observatori, homeopatia în acţiune. Aparenţa poate fi, în acest punct, una de incomensurabil şi impenetrabil haos.
Existenţa mărturiilor persoanelor care au beneficiat de pe urma homeopatiei (în ciuda lipsei unei fundamentări ştiinţifice a acesteia şi a unor rezultate coerente ale studiilor clinice) este o piatră de poticnire pentru critica ştiinţifică a sistemului homeopat. „Discrepanţa dintre datele provenite din studii şi cele observaţionale [datele despre eficienţa homeopatiei culese din experienţa homeopaţilor şi a pacienţilor lor, n. trad.] continuă să fie intens dezbătută”, spune E. Ernst, un cunoscut critic al homeopatiei, care consideră, însă, problema tranşată, atribuind eficienţa homeopatiei efectelor (de tip placebo ale) abordării individualizate pentru fiecare pacient şi „întâlnirilor lungi şi empatice dintre pacient şi terapeut” (vezi Ernst E., 2007, The truth about homoeopathy, Br J Clin Pharmacol, 65, 163–164), tipice pentru practica homeopată.
Efectul placebo constă în ameliorarea stării de sănătate, în absenţa unui tratament medicamentos real, dar în prezenţa unei substanţe neutre, fără efect medicamentos, despre care, însă, bolnavul crede că este un medicament. Placebo se foloseşte pentru a testa eficienţa potenţialelor medicamente, nou descoperite- efectele lor se compară cu rezultatele obţinute cu placebo, pentru a vedea dacă au, într-adevăr, proprietăţi curative şi pacienţii nu s-au vindecat, de fapt, doar în baza unei mobilizări naturale a organismului, stârnită de încrederea în tratament. În acest sens, există date care infirmă ipoteza că homeopatia s-ar baza (numai) pe efecte placebo. Aplicaţiile din domeniul medicinei veterinare şi fitopatologiei (în bolile plantelor) pledează, de asemenea, pentru existenţa unor efecte diferite de placebo ale remediilor.
Dacă o acţiune de natură fizică a remediilor este exclusă, pe baze ştiinţifice şi logice, şi nu este vorba nici despre efecte placebo, atunci ce anume se întâmplă în homeopatie? Aici intervine opţiunea fiecăruia- cantonarea în aparentul inexplicabil (ştiinţific) al unor fenomene, sau continuarea investigaţiei, într-un alt domeniu decât cel ştiinţific, şi anume în teologie.

Homeopatia şi ortodoxia

Credinţa într-o „forţă vitală”, vindecabilă de către homeopat cu ajutorul remediilor preparate din minerale, plante şi animale diferă în totalitate de învăţătura Bisericii, dat fiind că, din perspectiva ortodoxă: nu vreo „forţa vitală autoîntreţinută”, ci sufletul dă trupului puterea de simţire, de viaţă şi de creştere, sub lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate; boala nu este rezultatul dezechilibrului „forţei vitale”, ci, cel mai adesea, urmarea păcatului (cu anumite excepţii, d ex. pentru a se vădi prin vindecarea bolnavului puterea lui Dumnezeu, conform evangheliei videcării orbului din naştere, sau pentru sporirea în virtute, vezi vieţile unor sfinţi), dar care nu confirmă, nici ele, în vreun fel, doctrina homeopată.; reîntregirea laturii spirituale a omului (vindecarea sufletului) nu o pot înfăptui „vindecătorii”, ci doar harul dumnezeiesc, pe care omul îl poate primi, în acest scop, numai şi numai în Biserică.
Totodată, pretențiile homeopate privind „informarea” apei cu caracteristicile materiei dizolvate şi sucusionate contrazic teologia raţiunilor. A susţine că apa poate manifesta (în urma sucusionării) proprietăţi ale altor materii, în absenţa fizică a acestora, echivalează cu a afirma că raţiunile firii (de Dumnezeu enunţate) pot fi alterate prin acţiunea omului. Doar prin minune devine posibil ca o specie (apa, sau altceva) să manifeste proprietăţile altei specii. „Minunile” homeopate se fac, însă, la lucrarea unor păgâni sau eretici şi se comercializează în chip profitabil. Mai mult, remediile au, asupra oamenilor, după cum se va vedea, mai jos, efecte duhovniceşti străine de lucrarea benefică, dumnezeiască.
Chiar dacă unii homeopaţi nu asumă perspectiva vitalistă, sau ideea de informare prin sucusionare, practica lor este contrară ortodoxiei, homeopatia având o abordare operaţională tipică pentru magia simpatică. Magia simpatică este o formă de vrăjitorie bazată pe similaritatea între elemente cuprinse în actul magic efectuat şi evenimentul dorit a fi indus prin magie. Sir James George Frazer (1854–1941) antropolog scoţian, considerat părintele antropologiei culturale (ştiinţă care studiază concepţiile şi practicile diverselor populaţii de pe Glob) moderne vorbea despre o „lege a similarităţii” în cadrul dizertaţiei sale despre magia simpatică: Dacă analizăm principiile reflexive pe care se bazează magia, probabil că acestea se vor reduce la două: primul – ceea ce este similar produce similarul (vezi Frazer, The Golden Bough, 1922., III. Sympathetic Magic, § 1. The Principles of Magic, p. 1, disponibil la http://www.bartleby.com/196/6.html, accesat la 5.07.2011, trad. cit. O. Iftime).
Asemenea unor forme de magie simpatică tradiţională, homeopatia se bazează pe îndepărtarea unor fenomene (simptome) prin utilizarea unor mijloace mimetice (remediile, capabile să inducă simptome similare cu cele pe care le vindecă). Faptul a fost notat şi comentat, cu mult înaintea autorilor acestei cărţi, de către folcloristul român I-A Candrea (vezi Candrea, I.-A., Folclorul medical român comparat, partea a II-a, Medicina magică, Cap. I., Simbolismul în terapeutica populară, Similia similibus curantur, par. 171, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, reeditare Polirom, Bucureşti, 1999, pp. 303-304). Şi aici trebuie menţionat că autorii prezentului material au descoperit acest fapt ulterior elaborării propriilor observaţii privind homeopatia și magia simpatică, constatând, cu această ocazie că au ajuns, în mod independent, la unele și aceleași concluzii ca şi I-A Candrea. Homeopatia este, aşadar, o formă de magie simpatică. După modul de operare, homeopatia poate fi caracterizată şi ca o formă de magie populară, a cărei practicare nu presupune consacrarea rituală a practicantului şi nici măcar ca acesta să fie conştient de faptul că se ocupă cu vrăjitoria.
De asemenea, din studiul datelor pe care homeopaţii le-au colectat despre remedii se poate observa că materia dinamizată (remediile) stârneşte, în om, patimile, şi îl face vulnerabil la atacuri demonice directe, toate patimile (bolile spirituale) cunoscute Bisericii ajungând să fie legate de remedii. Reamintim, aici, faptul că reacţiile date de către „medicamentele homeopate” se petrec în absenţa vreunui element material propriu remediilor, pe seama căruia să poată fi puse. După cum s-a discutat, mai sus, ipotezele privind energii de natură materială şi/sau transferuri de informaţie care să intervină în interacţiunile homeopate suferă din lipsă de rigurozitate ştiinţifică şi logică.
Iată doar câteva exemple:
Probantul remediului Natrium muriaticum (obţinut din banala clorură de sodiu, sarea de bucătărie), respectiv pacientul căruia „i se potriveşte” remediul, este „deprimat, mai ales în bolile cronice, consolarea îi agravează starea. Iritabil, pasionat de amănunte. Stângaci, repezit. Vrea să fie singur pentru a plânge. Râde şi plânge” (vezi Materia medica (repertoar homeopat al remediilor) a lui Boericke, Natrium muriaticum, disponibil la http://www.homeoint.org/books/boericmm/n/nat-m.htm, accesat la 30.06.2011, trad. cit. O. Iftime. Pentru descrierea completă a remediilor pomenite aici, precum şi a multor altor remedii, vezi Materia medica a lui Boericke, disponibilă la http://homeoint.org/books/boericmm/index.htm, accesat la 13.03.2013, Materia Medica a lui Kent, disponibilă la http://www.vithoulkas.com/en/books-study/online-materia-medica/2363.html, accesat la 21.03.2013, Materia medica a lui Allen, disponibilă la http://www.vithoulkas.com/en/books-study/online-materia-medica/2364.html (accesat la 13.03.2013). Remediul Acidum nitricum se asociază cu teama de boală şi de moarte, egoism, suspiciune, nefericire, nemulţumire, pesimism, depresie, iritabilitate, persoana este ranchiunoasă, răzbunătoare, încăpăţânată, răuvoitoare, nu o mişcă scuzele altora, suferă de disperare cronică, sare din somn, înspăimântată, atunci când adoarme. Acestea sunt manifestări clare ale patimilor fricii şi trufiei, precum şi ale lucrării directe a demonilor. Se remarcă faptul că spaimele în somn apar şi în tabloul altor remedii homeopate. Remediul Alumina dă impulsul de a răni sau omorî, precum şi pulsiuni sinucigaşe. Există remedii asociate cu patima desfrânării (împreună cu alte probleme duhovniceşti): Ambra grisea (nimfomanie), Apis mellifica (manie sexuală, dar şi furie, teamă, vexare, precum şi opusul lor, apatia; spaime în somn), ş.a. Remediul Bromium (dar şi alte remedii) este asociat cu senzaţia că cineva se află în spatele persoanei şi că, dacă aceasta se întoarce, îl va vedea pe „acela”. Un alt simptom ciudat indus şi „tratabil” de către remedii este insomnia cu oră fixă (faptul că oamenii pot fi sâcâiţi de demoni, mereu la aceeaşi oră este cunoscut Bisericii). Tabloul „simptomelor” cel puţin ciudate asociate remediilor culminează cu accesele de furie însoţite de plâns, lătrat şi urlat (remediul Cantharis vesicatoria), amintind în mod izbitor de manifestările persoanelor chinuite de demoni. Un alt fapt ciudat este afectarea stării de conştienţă a pacienţilor trataţi cu remedii. La aceştia se pot sesiza: (…) alterarea percepţiei temporale, sărăcia limbajului, amnezia selectivă, lipsa conştiinţei de sine, caracterul holist al ameliorării şi dezvoltarea de boli acute, toate în răspuns la un tratament homeopat de succes (vezi Oberbaum M. și colab., 2005, The colour of the homeopathic improvement: The multidimensional nature of the response to homeopathic therapy, Homeopathy, 94, 196–199, trad. cit. O. Iftime). Alterarea capacităţii pacientului de observare a sinelui şi realităţii imediate este atribuită restaurării „rapide, blânde şi permanente”, de către remediu, a stării de sănătate (ceea ce constituie un ideal hahnemannian).
Tentaţia recursului la homeopatie, mai ales pentru bolnavii grav, este mare, dat fiind că nu suntem, cu toţii, decât oameni. A nu apela la astfel de practici, neştiinţifice, ci păgâne şi magice, chiar dacă suferinţa cuiva este mare şi tentaţia alinării amăgitoare pe care o pot oferi este pe măsură, atrage, însă, asupra bolnavului, conform învăţăturii Bisericii, mângâierea şi răsplata dumnezeiască.

Concluzii

Homeopatia nu este o ştiinţă, ci un sistem păgân, ale cărui practici sunt de tip magic. De fond, nimic nou- Biserica a avut de luptat dintotdeauna cu vrăjitoria. În formă, însă, terapiile complementare şi alternative de acest gen se aliniază la „noul” epocii actuale, amprentate de postmodernism şi new-age. Contestarea adevărului unic, de către primul curent, şi tendinţa de amestecare a ştiinţei cu religia şi a tuturor religiilor între ele, specifică pentru cel de al doilea, au conturat un fundal perfect, pentru descoperirea sau redescoperirea a diverse astfel de metode înşelătoare de vindecare.

Pentru argumentaţia pe larg, vezi O.Iftime, Al. Iftime, „Homeopatia, o abordare ştiinţifică şi spirituală”, Ed. Lucman, 2012, care întreprinde o analiză detaliată a pretenţiilor sistemului homeopat, pe baza a peste 600 de referinţe. Versiunea electronică a volumului este disponibilă pentru descărcare gratuită, din locaţia de mai jos.
preluat de pe: https://sites.google.com/site/oiftime/home/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana

29 comentarii

Din categoria Uncategorized

Minunea Sfântului Spiridon de la Catedrala din Corfu – 1716 Sfântul Ierarh Spiridon – izgonitor și pedepsitor al Romano-Catolicilor, hulitorii Sfintei Treimi

Înaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolit de Pireu (Biserica Ortodoxă a Greciei) a săvârşit o slujbă religioasă în memoria minunii săvârşite de Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni în 1716.
Este vorba despre minunea dărâmării altarului romano-catolic ridicat de Guvernatorul Corfului, Andrei Pizani în Sfânta Biserică a Sfântului Ierarh Spiridon.

Sfântul făcător de minuni a nu a răbdat o asemenea faptă, aşa încât altarul apusean s-a dărâmat până la temelii de o mână nevăzută. Această minune la care au fost martori sute de oameni în 1716, s-a rânduit de către Mitropolia Pireului să fie amintită în fiecare a doua duminică din luna noiembrie.
sursa: http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lume/minunea-sfantului-spiridon-de-la-catedrala-din-corfu-1716

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/minuni-dupa-moartea-sfantului-ierarh-spiridon

După eliberarea orașului Kerkira de sub asediul turcilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, pentru că eliberarea s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul ales de atunci Andrei Pizani, capitan-general al Korfului a vrut să aducă o răsplată de mulțumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertății menționate mai sus, s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut și bine primit de către Sfânt. Acela i-a răspuns că est un lucru foarte bun și divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru separat și o liturghie latină și Excelența Ta să asculți liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo.

Comandantului i-a plăcut sfatul teologului și de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcție. Însă înainte de a pregăti materialul i s-a părut cuviincios să îi cheme pe preoți și pe cei care aveau în grijă sfintele moaște ale Sfântului Spiridon pentru a primi de la ei încuviințarea pentru aceasta.

Ei, de îndată ce au auzit un lucru atât de neașteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovație foarte dăunătoare și de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviințeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, fiind stăpânitorul suprem și neținând seama de ei, vrea să i se împlinească voia și poruncește să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica Sfântului. Au fost adunate, așadar, acolo: var, ghips, marmură și placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: De ce mă deranjezi și de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei ? Să știi că ceea ce ai stabilit să faci nu îți este de folos. Făcându-se, așadar, ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui și i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopții. Acela i-a răspuns că noi creștinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul a lucruri adevărate. Desigur că trebuie să te gândești, stăpâne, că acesta (visul) este o ispită clară a diavolului, pe care o trimite inamicul celor buni ca să se distreze și să împiedice o lucrare atât de evlavioasă. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniștit.

În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe același monah că îl amenință în mod vehement, zicându-i: să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îți va părea rău și nu îți va fi de nici un folos. Fiind înfricoșat și înspăimântat comandantul de această hotărâre clară, nu a mai așteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a arătat teama din inima lui și i-a spus că este stăpânit de o așa de mare frică încât nu îndrăznește să săvârșească această lucrare.

Atunci teologul, după cele înfățișate de comandant, i-a spus cu glas hotărât: Stăpâne să știi că dacă vei renunța a săvârși o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu vei apărea înaintea lumii gândind cum se cuvine, căci crezi în vise petrecute din conlucrarea diavolului. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte și făcându-se zi (era 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica Sfântului închinându-se cu bucurie, însoțit fiind el de toți slujitorii lui și de vestitul Inzenieru, ca să măsoare locul în lungime, lățime și înălțime pentru construirea altarului lui. Atunci, cel mai bătrân dintre preoți, Marinos Vulagaris Sakelarios (Μαρίνος Βούλγαρης Σακελλάριος) (fiind prezent și protopopul care era atunci în funcție, Spiridon Vulagareos) a stat înaintea comandantului și cu voce smerită l-au rugat toți să nu facă o astfel de inovație, căci poate nu fi fi plăcută Sfântului.

Însă acesta, auzind și mâniindu-se, i-a amenințat cu multă mânie că dacă nu ascultă de voia lui și nu se liniștesc, îi va trimite în lanțuri la Veneția, ca să îi arunce în închisoare și să nu mai vadă deloc soarele. Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovație, ci să fac un altar, lucru care e sfânt și plăcut lui Dumnezeu. Deznădăjduiți și înfricoșați foarte de amenințări, preoții și cei ce aveau grijă de sfintele moaște și ceilalți ortodocși, care nu erau puțini, s-au încredințat puterii divine. Și deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, au făcut slujbă, vărsând lacrimi fierbinți ca să împiedice planul cel rău al comandantului.

Pe la miezul nopții, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meșterii să lucreze, iată au început tunete și fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului, l-a întrebat o dată și încă o dată cine ești tu ? Și unde te duci ? Și pentru că nu a primit nici un răspuns, a tras piedica armei sau a puștii ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: Eu sunt Spiridon. Și de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână și l-a mutat în afara așa-numitei Spianada a orașului Kerkira, aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu pușca lui.

Și de îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion și această explozie a distrus toate clădirile care erau înlăuntrul Castelului și palatul comandantului și toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat, ca și cum ar fi fost menite să săvârșească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetății, în groapa în care se scurg și se usucă toate murdăriile toaletelor din oraș, având în mână rușinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plății pentru sfatul lui cel bun și pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci și mulți bărbați și femei, din slujba comandantului și din afara ei, cam 900 de suflete. În același timp s-au mai întâmplat încă două minuni înfricoșătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în fața (raclei) sfintelor moaște, iar această candelă în aceeași noapte a căzut jos pe podea și i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanț foarte puternic, nici una din multele candele care erau atârnate acolo, nepățind însă nimic. Se vede și astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită astfel, ea a fost agățată din nou mai târziu și rămâne martor tăcut al întâmplării.

În al doilea rând: în acel ceas și în clipa aceea (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăznet a lovit tabloul comandantului din Veneția și l-a ars cu totul, fără să pățească ceva rau vreun alt lucru din casă. Acest eveniment frații lui care erau acolo și rudele lui și ceilalți latini laici și clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuși. Iar cel numit preveduros, adică episcopul latin și alți oameni bogați și simplii cetățeni, câți locuiau în orașul Kerkira (unde e și palatul episcopului latin și palatele multor altora), toți aceștia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica Sfântului materialele adunate acolo, precum s-a menționat înainte. Și celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care și placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat cu cinstire în locul numit Dom, cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în așa-numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e așezată jos, pe o parte, până azi.

Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu glas puternic și a vestit că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari și înfricoșătoare și cu uimire povestea întreaga întâmplare; latinii nesuportând rușinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

12-Spiridon

Atât pentru ortodocșii care locuiesc în insula Korfu, cât și în Insulele Korifon, adică în Kefalonia, Zakinth, Sfânta Mavra și celelalte și chiar și pentru toți locuitorii Epirului (ai Greciei continentale), care se învecinează cu această insulă (Korfu) nu avem nici o îndoială că toți cunosc această minune și convinși întru totul că acea distrugere a cetății nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa Cerului. Toți cred cu tărie aceasta și o vestesc cu gura lor ortodocșilor străini care trec pe acolo și conducându-i în Dom pentru istorisire, cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa așezată acolo în altar.

Așadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraților noștri creștini, ci și să dovedim că într-adevăr este minune și cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocșii înșiși, care cu recunoștință și cu suflet smerit vor să o accepte și vor să preaslăvească pe Domnul ci pentru acei insolenți care ușor se obrăznicesc și se împotrivesc adevărului și lucrărilor Sfântului Duh. Așadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este posibil, teoretic, ce fel de minune este aceasta. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse, vrem să se publice și planul acestor locuri, așa cum se mai păstrează în amintirea noastră de când, datorită iubirii de învățătură, când am trecut pe acolo, le-am văzut.

Orașul insulei Kerkira localnicii îl numesc țară; cu acest nume apare în principal orașul cel mai important, deosebind-o de Varusia și de Castelia, care se află în exteriorul țării, de jur împrejurul ei. Țara, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă și geograful Meletie. Se află în partea nordică, vis-a-vis de Epirul. În ea locuiește majoritatea poporului, romei și latini. Ceilalți locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două sate: Garitsa spre est și Manduki spre vest. În țară (χώρα) este și biserica Sfântului (Spiridon) și Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care amintește relatarea (minunii). Acolo se află și biserica Răstignitului menționată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al orașului. Spianada se întinde în lungime pe o distanță mare, de la est la vest. Și lățimea ei este mare, întinzându-se de la casele țării până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât nedenivelată și de plată, încât aproape că reproduce o suprafața matematică. Așadar, întreaga țară este, așa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă și Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al țării, adică în nord se află aproape de țară un ostrov, din care se înalță la o înălțime considerabilă două vârfuri și se spune că de la aceste două vârfuri și-a luat numele și țara și insula întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar un Castel foarte puternic și cu mulți locuitori. Castelul, în ceea ce privește vrăjmașii pedeștri, are de jur-împrejur drept cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmașii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic și foarte înalt. Castelul e numit de toți Citadela, adică orașul sau, ca să zicem mai corect, acropole, care în vreme de pericol este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri este depozitul întregii garnizoane Monezion și de acolo se transmite în întreaga Kastelia și în turnuri.

Poarta acestui depozit întotdeauna e păzită, zi și noapte conform obiceiului european de un soldat anume, adică de un ostaș. Înăuntru este și cartierul general, adică palatele comandantului și ale multor altor ofițeri. Așadar, se află zidul țării de zidul acropolei la o aruncătură de piatră. Între ele se află marea, care le și desparte. În acropole oamenii intră și ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susțin niște coloane construite, late cât este și podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre și să iasă oamenii, dintr-o parte în alta și înapoi, după trebuința lor. Sosind ora stabilită, să închid porțile acropolei și ale țării. Se închid, conform regulamentului și obișnuinței europene, astfel încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Având în vedere acestea, adică după ce am descris locurile și precum se văd ele în plan, cine ar putea să găsească un piroman atât de curajos și astfel să îndrăznească se numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoșătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni, care o prezintă pretutindeni ca pe o acțiune înfricoșătoare a cerului ?

Cu toate acestea, să acceptăm pentru moment că din întâmplare și nu din mânie divină a trăznit în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada ? Cum de și-a părăsit postul și nu și-a făcut datoria, fapt de care depinde pedeapsa cu moartea, cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau cu un pretext de la datoria lui ? Dar și cum a fost posibil, de altfel, să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopții, când porțile celor două castre erau închise de tot și cu cea mai mare siguranță ? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel acuzat ? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu găurile din stânci vulcanice, atunci când sunt aruncate departe pietre mari. Chiar și așa, dar cum a rămas și viu ? E aproape imposibil, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată să rămână viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanță, care poate să fie mai mare de o milă și să-și poarte și arma pe umăr, cum voia să se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmașului ?

De ce doar candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că ea era agățată de un lanț puternic, precum este și se vede și azi ? Cred că vrei pe ortodocși prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă o astfel de calomnie amară nu este valabilă pentru toți. Pentru că, mai întâi au văzut căzută candela în timpul utreniei și, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Și apoi ce ar fi câștigat dacă ar fi aruncat jos candela, eu nu pot să înțeleg. În fine, ce altceva îți rămâne să mai calomniezi? Îndrăznești să spui oare că și incendierea tabloului comandantului din Veneția s-a petrecut din întâmplare ? Însă cu adevărat o atâta obrăznicie și ingratitudine respingătoare față de minuni atât de evidente cu nimic nu se deosebește de a spune că toate acestea sunt minciuni, chiar inexistente. Dar nu sunt minciuni. Explozia și toate celelalte au avut loc cu siguranță și acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au și văzut și au trăit acele momente de groază. Și, după aceștia, aceste evenimente sunt confirmate de mărturia comună a insulelor în jur și ale vecinilor din Epir.

Așadar, fiind clar că a avut loc explozia și toate celelalte, neapărat trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeiești. Pentru că sunt așa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând incendierea tabloului din Veneția, în același moment, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau așezate în așa fel încât să îi sugrume mortal gâtul din care ieșiseră acele amenințări egoiste; în al șaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara orașului în mocirlă de acolo unde dormea liniștit și acoperit, în siguranță în palatele domnești. Zic toate acestea și probabil și multe altele că cine vrea să se prezinte atât de ilogic și să susțină că au contribuit și s-au petrecut astfel din întâmplare sau de la sine? Imposibil, e imposibil și absurd ca toate acestea să se petreacă în una și aceeași noapte. Și pentru că, așa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar din întâmplare este imposibil să se fi întâmplat, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au fost lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în același timp, în locuri diferite, spre unul și același scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, așa cum nici nu a avut loc (n.n. – în cele din urmă).

Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur și simplu mort sau din cauza zguduirii acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă divină, căci nici cererile preoților nu le-a acceptat, ci i-a înfricoșat că îi va trimite în temnițe și nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile Sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului lui sfătuitor și pentru aceasta Spiridon marele făcător de minuni i-a luat viața, ca să nu pună în practică dorința lui cea rea ?

Da, cu siguranță, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare și puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia și prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei divine ? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără nici un motiv și numai cea a comandantului, nu alta ? Cum să nu fie minune a se uni două lemne lipsite de suflet în scopul de a sufoca pe General ? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune a lovi trăsnetul în aceeași clipă și a arde tabloul lui, adică al comandantului, în Veneția ? Da, cu siguranță, toate acestea sunt minuni și toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie și care mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înțelepțit și să spun: Binecuvântat e Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne și există în veci și trăiește și durează în vecii vecilor, aceasta în care am întreaga mea încredere și deja trâmbițez cântecul de biruință împotriva vrăjmașilor adevărului e mutarea soldatului.

A știut cu siguranță Sfântul Părinte că e posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeiești voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara Spianadei viu pe paznic ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos și cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut și pe care el le-a pățit. Deci, spune tu, bunule ostaș, cine a dat foc depozitului ? Id San Spiridion ha fatto questo feribile Caso. (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoșător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână etc, precum le-am spus în capitolul relatării minunii.

Alături de predica soldatului a mărturisit și un conducător venețian, care locuia în țară. Și a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui și a văzut trei flăcări de foc, care au ieșit din clopotnița bisericii Sfântului Spiridon și a lovit exact în castel și imediat a luat foc depozitul de muniție și a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate și care astupă cu desăvârșire orice gură. Și el e mărturisit chiar și de tăcerea și reținerea celorlalți latini. Pentru că dacă nu erau convinși de vestirea soldatului și nu îi stăpânea o frică așa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au luat din biserica Sfântului materialul adunat acolo și nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau și o numeau preasfântă și dumnezeiască ? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul latin, ca și cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă, nu numai că nu au mai îndrăznit să facă așa ceva însă le-au și luat de acolo cu cea mai mare grabă. Și într-adevăr adevărul biruie peste toate. Așa de bine au înțeles că a fost mânia Sfântului Spiridon încât nemaiputând suporta să o vestească cu toată îndrăzneala acel soldat latin, în cea mai mare grabă l-au scos de pe insulă și l-au trimis în Italia.

Au înțeles-o și au confirmat-o bine chiar și rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Korfu un om amabil, bun și creștin, pe nume Nikoleton, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneția a mers și în casa acelui comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea și în discuție a venit vorba și de numele Sfântului Spiridon. Si am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia față de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat și s-a transformat într-o femeie mândră, plină de mânie și de aversiune, pentru uciderea fratelui ei Andrei, față de persoana Sfântului. Astfel că nu numai prin minuni de netăgăduit, ci și din partea vrăjmașilor de neîmpăcat ai credinței noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea rușine incomparabilă și de nevindecat, prin toți în orice caz s-a dovedit și a dovedit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului și minunatului Spiridon.

fragment din cartea Judecata cerului a Sf Athanasie din Paros,

contemporan cu evenimentele.

traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Notă – Cartea Judecata cerului a fost tipărită și în limba română, la Editura Areopag. Ea poate fi vizualizată și la adresa

http://www.impantokratoros.gr/dat/storage/dat/8F28485E/Sfantul_Atanasie.pdf

sursa: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2013/12/12/sfantul-ierarh-spiridon-izgonitor-si-pedepsitor-al-ereticilor-papistasi-hulitorii-sfintei-treimi/

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Părintele ortodox Aléxandros și vrăjitorul

In imagine este Inaltpreasfintitul Nikiforos de Kentroas Kinsasa-Congo. Inaltreasfintia Sa face o lucrare misionara extraordinara, este prima mitropolie africana cu facultate de teologie ortodoxa, construiesc zeci de biserici, case, fantani. Putem sa ii ajutam in munca de raspandire a Ortodoxiei(a mantuirii)

În regiunea Mweka, undeva în mijlocul Congoului, avem doi preoți, pe Părintele Kýrillos și pe Părintele Aléxandros, și avem o singură biserică, cea a Sfântului Gheorghe. La sate avem colibe de pământ [unde se slujește Sfânta Liturghie], astfel că Părintele trebuia să slujească cu rândul. Pe acolo se circulă cu bicicletele, acesta este singurul mijloc de transport existent. Așadar, Părintele Aléxandros și-a luat bicicleta și s-a dus într-un sat.

În după-masa când a ajuns, creștinii ortodocși de acolo au venit și i-au spus că în acel loc se găsește un mare vrăjitor, care omoară pe oricine vine acolo. Zice Părintele Aléxandros: Mie mi-a dat poruncă Episcopul, trebuie să fac ascultare: să fac spovedanie, să slujesc Liturghia și să vă împărtășesc.

Nu după multă vreme apare și vrăjitorul: Ce treabă ai aici, în satul meu ? Ridică-te și pleacă. (În sate, în păduri, acolo există vrăjitori de diferite feluri.) Continuă, așadar, vrăjitorul: Ești tânăr, pleacă, să nu te omor. Părintele Aléxandros i-a zis: Dumnezeul meu este adevărat, dacă va voi să mor, voi muri, nu depinde de tine. Eu voi face ascultare Bisericii, Episcopul mi-a poruncit să vin să spovedesc, să slujesc Liturghia și să împărtășesc, să întăresc duhovnicește.

Magul i-a zis iarăși: Ești tânăr, pleacă, să nu mori precum a murit protestantul, precum a murit catolicul care a venit să slujească aici, căci așa te voi omorî și pe tine. Părintele Aléxandros i-a răspuns: Am credință în Dumnezeul meu, este Dumnezeul cel Adevărat, mă va proteja. Dacă voiește să mă ia, mă va lua [din viața aceasta], facă ce voiește. Eu fac ascultare de Biserică și de cel ce m-a trimis, de Episcop.

Nu s-a temut, iar a doua zi de dimineață s-a dus la coliba de pământ pe care o avem acolo și a început Utrenia. A venit și vrăjitorul cu făcăturile lui și s-a așezat jos în [coliba] biserică, în dreapta, acolo unde în Grecia avem pangarul. [A venit] cu vrăjitoriile lui, cu gândul să-l omoare pe preot. S-a adunat tot satul, iar acolo sunt protestanți, catolici, diferiți animiști etc., ca să vadă cum va muri preotul ortodox. Părintele Aléxandros și-a văzut, în pace, de slujbă, de Utrenie, a început Liturghia, iar celălalt stătea jos și-și săvârșea vrăjile.

În vremea Intrării Mari, când să pună Sfintele Daruri pe Sfânta Masă, aude un zgomot teribil, spunea el, ca de butoaie mari care cad. Nu le-a dat importanță, știind că multe sunt meșteșugirile diavolului acolo, continuând nevătămat Sfânta Liturghie. Ajungând la momentul prefacerii Cinstitelor Daruri, a auzit un zgomot și mai grozav, și l-a auzit întreaga lume de acolo, dar iarăși nu i-a dat atenție. Când s-a întors să binecuvânteze la „Și să fie milele Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu noi cu toți”, a văzut că în biserică mai rămăseseră doar ortodocșii, toți ceilalți lipseau, inclusiv vrăjitorul. Încheind Liturghia, i-a întrebat apoi [pe credincioși] ce s-a întâmplat, ce a fost cu zgomotele ce se auziseră?

– La Intrarea Mare, îndată ce ai intrat [în altar], magul a căzut jos. L-au luat și l-au dus la spital (există acolo o așa-zisă clinică). Știm că este rău bolnav.

Ceilalți, non-ortodocșii, văzându-l pe mag căzut, se înfricoșaseră și plecaseră. Și pentru că terminase, Părintele Aléxandros și-a luat bicicleta și aplecat înapoi în [orașul] Mweka.

Ajungând acasă, l-a întâmpinat preoteasa: Părinte, toată seara am văzut asta și asta și asta, și i-a povestit toate cele ce se întâmplaseră cu vrăjitorul. Iar vrăjitorul a murit.

– Nu, zise Părintele, eu știu că e bolnav. După puțină vreme, însă, a venit cineva din enorie cu bicicleta și i-a anunțat că magul murise [la cabinetul medical] în vremea prefacerii Cinstitelor Daruri.
– See more at: http://www.pemptousia.ro/2013/08/parintele-alexandros-si-vrajitorul/#sthash.rqRnyiph.dpuf

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

5 decembrie: CUVIOSUL MUCENIC COSMA, PROTOSUL SFÂNTULUI MUNTE, CARE PRIN SPÂNZURARE S-A SĂVÂRŞIT, DE MÂINILE CATOLICILOR ŞI ECUMENIŞTILOR VEACULUI XIII (pe atunci numiţi latinocugetători sau unionişti)

Fragmente din Cuvânt rostit de către Prea Cuviosul Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu, în prea sfânta Biserică a Protatului din Sfântul Munte, în Duminica Ortodoxiei (1981), la porunca Sfintei Kinotite, cu prilejul aflării sfintelor moaşte a nou-arătatului Sfinţit Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte, care a fost spânzurat de latinocugetători.

Harul Sfântului Duh ne-a adunat astăzi din Sfintele Mănăstiri, din Schituri şi din sihăstriile Sfântului Munte, ca să mulţumim şi să slavoslovim pe Atotsfânta şi de viaţă începătoare Treime, pentru aflarea în aceste vremuri de pe urmă a sfintelor moaşte ale Sfinţitului Mucenic Cosma, Protosul Sfântului Munte.
Ne-a adunat şi pentru a prăznui biruinţa Sfintei noastre Credinţe Ortodoxe împotriva tuturor iconomahilor şi a tuturor prigonitorilor ei de peste veacuri, cu mare mulţumire faţă de Domnul pentru preţioasa comoară pe care o avem în această viaţă, credinţa noastră ortodoxă, în care ne-am născut, în care ne-am botezat, în care trăim şi în care nădăjduim cu harul lui Dumnezeu să şi murim.

„Mult sânge s-a vărsat, multe lupte şi jertfe s-au făcut pentru a se păzi Adevărul de falsificările diferiţilor Lui vrăjmaşi.
Minciuna apare de obicei ca ceva legal, progresiv, justificat filozofic şi logic, cu chip de adevăr.
Aduce confuzie în pleroma Bisericii şi îi atrage pe mulţi. Atunci Duhul Adevărului care supraveghează în Biserică arată mărturisitorii, teologii şi adevăraţii martiri ai Domnului Iisus Hristos.
Acest Duh i-a luminat pe Sfinţii Părinţi şi mărturisitori să se lupte împotriva iconomahilor care strâmbau credinţa. Iconomahia nu este o luptă împotriva tipolatriei, după cum o prezintă occidentalii şi istoricii şi intelectualii greci occidentalizanţi. Este o luptă împotriva Persoanei lui Iisus Hristos şi de aceea împotriva persoanei omului. Iconomahii neagă în esenţă plinătatea naturii umane a Cuvântului şi, deci, putinţa îndumnezeirii omului. Cum ar fi putut aşadar să reprezinte firea omenească a Cuvântului şi persoanele îndumnezeite ale Născătoarei de Dumnezeu şi Sfinţilor?

Participăm însă nu fără durere în suflet şi la înfricoşătoarele anateme împotriva acelor oameni nepocăiţi şi trufaşi care, închipuindu-se întocmai cu Dumnezeu au vrut să strice veşnica ei feciorie.
Cel ce seamănă zâzaniile în ogorul Bisericii a ridicat noi războaie împotriva adevărului. De data aceasta prin catolicii papistaşi.
Iarăşi persoana Domnului Iisus Hristos şi îndumnezeirea oamenilor sunt atacate. Este atacată chiar şi învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime. Nu este vorba despre o diferenţă de obiceiuri sau despre o interpretare occidentală juridică a Evangheliei. Este vorba despre răstălmăcirea Evangheliei, de Filioque şi eclesiologia papocentrică, care falsifică taina Sfintei Treimi şi eclesiologia treimică cu consecinţa ca Hristos să fie îndepărtat din centrul Bisericii, Sfântul Duh subestimat, harul să se propovăduiască a fi creat, mântuirea să fie mărginită la o justificare juridică, iar asceza morală a omului să fie scoasă în afara perspectivei îndumnezeirii.
Acestea au fost înţelese de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi: Sfântul Fotie, Sfântul aghiorit Grigorie Palama, Dumnezeiescul Marcu al Efesului Evgenikos şi ceilalţi, care s-au împotrivit cu vitejie pretenţiilor şi rătăcirilor papale.
Iarăşi se ridică un mare război împotriva ortodocşilor şi a Ortodoxiei. Mulţi cedează, devin latino-cugetători. Cei care stăruie să rămână ortodocşi trebuie să se lupte cu latinii şi cu latino-cugetătorii. Latinocugetătorilor au aparţinut împăraţi, patriarhi, arhierei, conducători politici cu autoritate şi putere lumească. Credincioşii ortodocşi se împotrivesc pretutindeni şi aici în Sfântul Munte. Vine, desigur, timpul în care latinocugetătorii îi silesc pe părinţii aghioriţi să se închine papei. Majoritatea preferă însă moartea, care este viaţă şi nu viaţa, care este moarte. Se săvârşesc muceniceşte mulţi aghioriţi în Sfintele Mănăstiri Iviron, Vatopedi, Zografu, dar şi aici în Kareea, după Sfântul Nicodim „aflăm şi cuvioşi mucenici, pe protosul Sfântului Munte şi pe cei ce locuiau în jur la chilii; pentru că au mustrat pe latinocugetători, adică pe împăratul Mihail şi pe patriarhul Vekkos, protosul a fost spânzurat, iar celorlalţi li s-a tăiat capul”.
Aici se săvârşeşte muceniceşte Mărturisitorul Protos al Sfântului Munte, Sfinţitul Mucenic Cosma, ale cărui cinstite, înmiresmate, de har izvorâtoare şi muceniceşti moaşte s-au descoperit prin grija Respectabilei Sfinte Kinotite, în nartika prea sfintei ei biserici.
A primit moarte mucenicească fericitul din dragoste faţă de Hristos. Martiriul este tot ce are omul mai înalt a-I oferi lui Dumnezeu.
Fericite şi cinstite Protos al Sfântului Munte, Sfinţite Mucenice al lui Hristos Cosma, întâiul (protos) ai fost şi în sfânta ascultare de Protos al Sfintei Kinotite, întâiul (protos) şi în mucenicia şi mărturisirea lui Hristos.
Întâiul în scaunul Protatului, întâiul şi în spânzurătoare, în moarte şi în mormânt.
Trupul tău cel mult nevoitor şi mucenicesc ca pe o comoară de mult preţ l-a ascuns şi l-a păzit acest sfânt pământ.
Acum, cu dumnezeiasca suflare, ca o stea de dimineaţă răsari iarăşi în acest munte cu nume sfânt şi în Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni ca să luminezi şi să povăţuieşti sufletele noastre la neclintita mărturisire a Dumnezeului – Om Hristos.
Pecetluiască-se astăzi gurile celor care au vrut să pună la îndoială mărturisirea aghioriţilor şi mucenicescul lor sfârşit primit din partea latinocugetătorilor.
Mulţumită jertfei tale, Biserica Ortododoxă şi Sfântul Munte pot să zică omului contemporan: „Vino şi vezi!” pe adevăratul Hristos, Capul şi Trupul Lui. Glasul tău ca un glas de ape multe se aude astăzi.
Din mormântul tău, un izvor tainic izvorăşte, ale cărui valuri veselesc Cetatea lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă Universală, a toată lumea.
Binecuvântată fie nevoinţa ta!
Binecuvântată fie mărturisirea ta!
Binecuvântată fie moartea ta mucenicească!
Binecuvântată fie însămânţarea ta în pământul aghiorit timp de 700 de ani!
Binecuvântată fie şi arătarea ta în vremurile noastre grele pentru lume şi Biserică!
Sfântul Munte în persoana ta şi în persoanele celorlalţi sfinţi aghioriţi cuvioşi şi mărturisitori care au mustrat pe latinocugetători nu s-a compromis, nici se compromite.
Spânzurarea ta ne obligă şi pe noi să reînnoim astăzi mărturisirea ta şi a celorlalţi cuvioşi mucenici, fiind succesori ai voştri şi continuatori ai Predaniei voastre.
Mărturisim, aşadar, precum au scris aghioriţii către împăratul latinocugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, la sfârşitul veacului al XIII-lea: „Toată turma lui Hristos şi Dumnezeului nostru este un singur trup condus de un singur Cap care este Hristos Iisus”.
Mărturisim şi că latinii (romano-catolicii), nelăsând „neschimbate” şi „neprihănite” cele mai de seamă ale Credinţei, „se taie de la trupul lui Hristos cel pretutindeni la fel de frumos şi cu bun chip”.
Aşadar Unica, Sfânta, Universala şi Apostolica Biserică a Simbolului de Credinţă este, după noi, Ortodoxia, pentru că doar ea păstrează neschimbată credinţa Apostolilor.
Prăznuind anul trecut 1600 de ani de la convocarea celui de-al doilea Sinod Ecumenic, la iniţiativa întâiului tron şi Bisericii-mame a Constantinopolului, nu trebuie să uităm a sublinia faptul că acel Sfânt Sinod a pus bazele nu numai pnevmatologiei ortodoxe, ci şi eclesiologiei ortodoxe. Iar baza eclesiologiei ortodoxe este credinţa că Biserica este Una, cea care posedă Adevărul. Doar ea are adevăratul Botez, adevăratele Taine, plinătatea harului şi succesiunea apostolică.
Teoria ramurilor, direct sau indirect formulată şi de către ortodocşi, nu îşi are suport în articolele Simbolului Credinţei şi în Ortodoxia Bisericii primită de la Părinţi şi constituie un sincretism eclesiologic.
Latinocugetătorii căutau şi în timpul Sfântului Cosma o unire după principiul iconomiei (pogorământ) cu latinii căzuţi de la credinţa ortodoxă. Dar Sfântul Cosma si cuvioşii mucenici împreună cu el nevoitori nu au primit această poziţie, deoarece ştiau că ar trăda credinţa. Credeau neclintit că doar Ortodoxia constituie adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratul trup al lui Hristos şi că nu se poate face o unire între adevăr şi minciună.
Desigur că astăzi Roma şi-a schimbat tactica. Nu mai foloseşte sabia, ci diplomaţia. Fără să ne îndoim de bunele intenţii ale unor occidentali, suntem datori să nu ascundem faptul că politicoasele gesturi ale Romei nu ne conving, pentru că sunt însoţite de acte vrăjmăşeşti faţă de Ortodoxie (angajarea în relaţii diplomatice cu statul grec, păstrarea uniaţiei, participarea uniţilor la dialog şi, recent, hirotonia solemnă de către Papă a unui episcop unit român).
Ne doare din pricina dezbinării. Ne rugăm pentru unirea tuturor în Hristos. Dorim unirea. Unire nu „ambalată” după cum se exprimă Sfântul Ghenadie Scholarios, ci autentică şi adevărată în Unica Credinţă a Bisericii.
Descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Cosma are loc într-o epocă în care nu lipsesc nici constrângerile latinilor pentru unire, fără un acord dogmatic deplin, nici graba unora dintre noi pentru unirea pregătită de latini.
Acum, aici, de câţiva ani încoace, în ţara noastră, de când a început, continuă încercarea de a fi împărţit Dumnezeul-Om Hristos, iar Biserica să fie marginalizată .
În ambele cazuri umanismul, religios şi politic, declară război împotriva theantropocentrismului ortodox.
Încercarea de a înstrăina poporul nostru de tradiţia lui bisericească, ortodoxă, theantropocentrică, şi de a o occidentaliza a început mult mai devreme, de la 1821 până acum, cu binecuvântările şi constrângerile „prietenilor” şi „apărătorilor” noştri străini.
Oamenii noştri culţi şi politici, ca de obicei, nu s-au aplecat cu smerenie să studieze şi să dea expresie tradiţiei şi sufletului poporului nostru în numele căruia lucrau. Din contră, prin ridicarea omului educat, au voit să impună în poporul nostru teoriile lor despre lume de inspiraţie occidentală şi străine de morala lui. Teoriile despre lume de toate nuanţele, în esenţă, se întâlnesc în occidentalismul lor, în hăul care le desparte de sufletul ortodox.
Chiar şi în viaţa şi în învăţământul religios şi-a făcut loc umanismul occidental, pietismul, având ca urmare măsluirea vinului tare şi autentic al Ortodoxiei.
În poporul nostru ortodox Ortodoxia este ignorată, marginalizată, războită, răstălmăcită, măsluită.
Suntem datori cu toţii să recăutăm cu mai multă smerenie deasupra norilor patimilor noastre şi a teoriilor noastre despre lume pe Soarele care ne-a luminat şi ne-a încălzit neamul în ceasurile lui de încercare.

Venit-a vremea să conştientizăm toţi nu numai nevoia dăinuirii Ortodoxiei, ci şi nevoia luptei pentru păzirea ei de către cei ce luptă împotriva ei astăzi, metodic şi sistematic, cu directive şi cu protecţie din exterior. Instituţii ca familia, şcoala şi limba spre aceasta se îndreaptă, iar în câţiva ani se va ajunge la părăsirea Predaniei ortodoxe.
Când spunem tradiţie ortodoxă nu ne gândim la vreun sistem de creştinism mic-burghez, ci la adevărul Ortodoxiei care izvorăşte din sufletul poporului luminat.

„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat, Harul a strălucit, Adevărul a adeverit, minciuna s-a nimicit, înţelepciunea a îndrăznit, Hristos a întărit, noi aşa grăim, aşa propovăduim: pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, şi pe Sfinţii Lui, cinstindu-i în cuvinte, în scrieri, în înţelesuri, în jertfe, în Biserici, în Icoane; pe de o parte, ca lui Dumnezeu şi Stăpânului închinându-ne şi cinstindu-L, iar, pe de altă parte, pe învederaţii slujitori ai Stăpânului de obşte cinstindu-i şi închinare relativă acordându-le.
Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!”

articol preluat de pe http://acvila30.ro/18-noiembrie-aflarea-moastelor-cuviosului-mucenic-cosma-protosul-sfantului-munte-care-prin-spanzurare-s-a-savarsit-de-mainile-catolicilor-si-ecumenistilor-veacului-xiii-pe-atunci-numiti-latinocug/#more-36320

Un comentariu

Din categoria Uncategorized