MĂRTURISIRE ÎMPOTRIVA EREZIEI

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Toți cei care am fost botezați în Biserica Ortodoxă și credem ortodox suntem membri deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică a Trupului lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului Sfânt și prin Sfânta Împărtașanie cu Trupul și Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos.

În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica Ortodoxă, singura în care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se poate mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii. Continuarea

118 comentarii

Filed under Uncategorized

Este „Sinodul din Creta” un Sinod Ortodox?

Preafericite Parinte Patriarh,

Inaltpreasfintiti Parinti, Preasfintiti Parinti si

Preasfintite Parinte Episcop Sofronie, Episcop al Oradiei,

 

Ne adresam Sinodului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe din Romania, ca fii si madulare ale celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica a Mantuitorului Iisus Hristos. Am citit si noi cu mult interes textele sinodale de la „Sfantul si Marele Sinod din Creta” asa cum este numit el de catre organizatori.

Aceste texte le-am gasit pe siteul oficial al Patriarhiei Romane basilica.ro[1]. In calitate de membri ai aceluiasi Trup al lui Hristos care este Biserica Ortodoxa, am incercat sa intelegem, punand inainte gandul cel bun, toate aceste texte care au fost ratificate la Sinodul din Creta.

In primul rand ne punem intrebarea legitima, daca acest Sinod este unul Panortodox sau este o etapa pentru pregatirea unui Sinod Panortodox, asa cum afirma Patriarhia Rusa, Patriarhia Antiohiei sau personalitati cunoscute ale Bisericii, cum ar fi Mitropolitul Kallistos de Diokleea si alti ierarhi si teologi; aceasta datorita faptului ca din 15 Biserici Autocefale au participat doar 10, Orthodox Church of America nici macar nu a fost invitata, iar Patriarhia Bulgara, Georgiana, Antiohiana si Rusa au refuzat sa participe.

Domnul profesor de la catedra de Dogmatica Ortodoxa din Salonic, Dimitrie Tselenghidis numeste Sinodul din Creta in Scrisoarea sa catre Sinodul Bisericii Greciei: Conferinta- Congres, nicidecum Sinod[2].

O alta problema a Sinodului este tocmai lipsa de sinodalitate. Inca inainte ca ierarhii sa se intalneasca in Creta s-au tras semnale de alarma asupra organizarii acestei intalniri. Suspiciunile au planat foarte mult asupra felului in care s-a stabilit sa aiba loc votarea documentelor, astfel incat ierarhii participanti sa nu isi poata exprima opinia in intreg sinodul, totul reducandu-se la faptul ca fiecare Biserica Autocefala avea doar un vot. Din acest motiv unii ierarhi si teologi au numit intrunirea din Creta ca fiind o sinaxa largita a patriarhilor prezenti acolo deoarece cei care au ratificat textele au fost doar intaistatatorii (patriarhii), ceilalti chiar daca nu au semnat un text, sau altul, sau au avut comentarii de facut, nu au influentat ratificarea textelor.

Avem exemplul Mitropolitului de Nafpaktos, Herotheos Vlachos (participant la Sinod) care a scris o ampla scrisoare in care explica de ce nu a semnat textul „Relatiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii crestine” si care numeste acest Sinod: „Sinod largit al Intaistatatorilor”. Tot el afirma: „Vreau să atrag atenția că textul în întregul său are lipsuri și este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie. Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat textul final. Am făcut-o în mod deliberat.”[3]

Am inceput cu textul pe care il consideram cel mai important si anume: „Relatiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii crestine” Continuarea

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Dimitrios Tselenghidis – Scurtă evaluare a „Sfântului și Marelui Sinod”

Scrisoare a D-lui Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Thessalonic, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și publicată in Romfea.grTseleggidis

Prea Fericite Părinte Președinte,
Preasfințiților Părinți Arhierei,

Vă trimit, cu evlavie, o cuprinzătoare evaluare despre „Sfântul și Marele Sinod” și vă rog să o studiați, deoarece cred că ar putea ajuta, cumva, în discuția responsabilă care va avea loc in cadrul Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii noastre, atunci când acesta se va întruni. Evaluarea se va mișca pe două niveluri. Primul nivel va avea în vedere evaluarea în ceea ce privește partea de rânduială și canonică a Sinodului, în vreme ce nivelul al doilea se va referi la evaluarea conținutului său.

În ceea ce privește rânduiala lui bisericească și canonică, așa numitul „Sfântul și Marele Sinod” – judecat după criterii teologice – nu este literalmente „Sfânt”. Și aceasta deoarece nu este „următor Sfinților Părinți”, nici în mod formal, nici în privința conținutului, așa cum va reieși din cele pe care le vom spune în continuare.

Nu este însă nici „Mare”, nu numai pentru că nu au fost prezente toate Bisericile autocefale, dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică și selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Dar cel mai important în această privință este că această „Adunare” a episcopilor nu poate fi caracterizată – pe baza criteriilor strict teologice – nici măcar un Sinod Local. Mai degrabă este vorba de o bizară, „Conferință presinodală lărgită a arhiereilor” cu zece Întâistătători sau de un „Congres” a anumitor zece Biserici Autocefale, care au fost reprezentate de Întâistătătorii lor și de cel mult 24 de Arhierei aleși. Am afirmat că această „Conferință” sau „Congres” nu poate fi numit nici Sinod Local, pentru că în cadrul Sinodului Local se întâlnesc și votează toți Arhiereii prezenți la acesta. La această „Conferință-Congres”, în acord cu Regulamentul de funcționare, drept de vot au avut numai cei zece Întâistătători prezenți. Această practică este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească și nu este deloc în concordanță cu practica cu caracter eclesiologic a Sinoadelor Ortodoxe de până astăzi, care presupun egalitatea duhovnicească a tuturor Arhiereilor, lucru care se vădește în egalitatea votului lor. Nici un episcop, sub nici o formă – nici măcar cu excepția Președintelui Sinodului – nu este „fără egal” (mai presus) decât episcopii împreună cu el. Ceea ce s-a aplicat în prezenta „Conferință”, trimite în mod indirect la o formă clară de catolicism, chiar și în situația în care votul Întâistătătorilor are un caracter colectiv.

În consecință, deciziile „Conferinței presinodale” sau a „Congresului Ierarhic” de mai sus nu au caracter obligatoriu. De altfel, ele nu au nici o autoritate nu numai asupra întregii Biserici, dar nici asupra Bisericilor locale autocefale care au fost reprezentate la acest „Congres Ierarhic” – cu totul fără temei instituțional – din moment ce Ierarhii care au participat nu au avut drept de vot. Dar deciziile sunt nule și pentru motivul în plus al principiului unanimității, care a fost încălcat prin neprezentarea celor patru Patriarhii (a Antiohiei, a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei).

În plus, deciziile acestui ciudat „Sinod” de la Kolimbari nu sunt obligatorii pentru Biserica Greciei, pentru încă un motiv în plus. Întâistătătorul Bisericii noastre, în loc să susțină poziția unanimă a Ierarhiei Bisericii noastre cu privire la textul al VI-lea, a sugerat o altă poziție, care a fost acceptată de celelalte nouă Biserici Autocefale. În mod practic, aceasta înseamnă că poziția Corpului Ierarhiei grecești nu a fost reprezentată, deci pe baza Regulamentului de funcționare a „Conferinței”, asupra celui de al VI-lea text nu a existat unanimitate. Deci, textul nu este valid.

Și acum evaluarea părții de conținut a originalului „Sinod”. În primul rând, trebuie să spunem în mod general, că la așa numitul „Sinod” din Kolimbari Creta, s-a încercat o reducție duhovnicească cu caracter instituțional de la învățătura dogmatică a Bisericii. Spunem că s-a încercat pentru că – în acord cu ceea ce am afirmat anterior – nu conferim un rol instituțional hotărârilor „Conferinței Arhierești” menționate mai sus. În Creta nu numai că nu a fost condamnată nici o credință diferită de cea ortodoxă (erezie), dar s-a încercat o teribilă, instituțională reducție/scădere de la credința delimitată în mod sinodal a Bisericii, în realitate o reducție de la definiția dogmatică (Oros-ul dogmatic) a Sinodului al doilea Ecumenic. Mai precis este vorba de o reducție (scădere) de la învățătura dogmatică a Simbolului de Credință (Crezul), care se referă la identitatea Bisericii în sine. În Simbolul de Credință mărturisim: credem „Într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Dar la „Conferința” din Creta zece Biserici Autocefale, între care și Biserica Greciei, au acceptat, ateologic (în mod neteologic), „teologia baptismală” și, indirect, „teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe romano-catolici, pe maroniți, pe nestorieni, pe monofiziții anticalcedonieni, pe monoteliți, care au fost condamnați pentru erezia lor hristologică de un rând de Sinoade Ecumenice (de la al treilea până la al șaselea inclusiv), dar și pe amestecătura de protestanți, care sunt reprezentați la Consiliul Mondial al așa numitelor biserici. Această tentativă de decizie sinodală la Kolimbari, de recunoaștere ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice, constituie o nebunie spirituală și o lovitură de stat spirituală. Aceasta, în practică, este sincretism și ecumenism. Nu s-a mișcat mânia – facultatea rațională a sufletului – Arhiereilor „sinodali” împotriva lupilor înțelegători ai Bisericii. Din contră, „lupii” au fost numiți „oi” ale Uneia și singurei turme înțelegătoare, ale Bisericii. Ca urmare a acestui rezultat, concluzionăm că în Creta nu s-a întâmplat așteptata de către pliroma Bisericii a deliberării Arhiereilor „sinodali” cu Duhul Sfânt, nici nu a funcționat „praștia” Duhului Sfânt pentru condamnarea din nou a ereticilor. În special, pentru romano-catolici, în mod verbal am mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea Ecumenic, dar în mod practic noi am anulat această credință, recunoscând ca biserici nu numai pe aceștia, dar și alte comunități creștine, care se opun acestei definiții, prin filioque.

După cum se știe, orice adaos la Simbolul de credință (Crez) – fie el și explicativ corect – este condamnat de către Sinoadele Ecumenice de după al treilea (inclusiv) și cei care o fac, s-a hotărât ca să fie caterisiți și excomunicați de către Biserică. Așadar, în mod clar filioque, ca adaos, este condamnat – în mod indirect, automat și în avans – de către Sinoade Ecumenice ca și erezie, din moment ce au decăzut din Biserică cei care o înfiază ca și adaos, conform cu hotărârile Sinoadelor amintite mai sus. De aceea și eterodoxia lui filioque a romano-catolicilor și a tuturor protestanților este o erezie vrednică de condamnat.

De altfel, adaosul filioque a fost condamnat în vremea lui Fotie cel Mare la Sinodul din 879/80 (al optulea Ecumenic), unde a participat și reprezentanța Bisericii Romei, în timp ce au fost condamnate și alte învățături rele (kakodoxii) ale romano-catolicismului despre identitatea între fire și lucrări în Dumnezeul Treimic și despre caracterul creat al Harului Dumnezeiesc, la Sinoadele din 1331 și 1351. Dar și protestantismul a fost condamnat de către un șir de Sinoade ale Orientului Ortodox (1638, 1642, 1691).

În consecință, nu este posibil ca într-un text sinodal cu caracter dogmatic să nu existe precizie teologică și eterodocșii să fie recunoscuți ca biserici. Aceasta ar însemna fie că se face o scădere conștientă în dogma eclesiologică, fie că există o dualitate de limbaj, cu tot ce aceasta implică. Cu votarea celui de-al șaselea document, care se caracterizează prin neclaritățile intenționate și mai ales prin contradicțiile teologice, „Conferința Arhierească” din Creta a consolidat instituțional ecumenismul, introducând astfel și promovând confuzia eclesiologică în conștiințele credincioșilor. In mod special reamintesc paragraful 16, unde se afirmă următoarele: „Unul din organele principale în istoria mișcării ecumenice este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)… în paralel există și alte organisme intercreștine și organe regionale, precum „Conferința Bisericilor Europene” (CEB), „Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu”, și „Consiliul Panafrican al Bisericilor”. Acestea, împreună cu Consiliul Mondial al Bisericilor susțin o importantă misiune pentru promovarea unității lumii creștine”.

Acceptarea termenului de biserică pentru eterodocși și în mod special pentru protestanți, întâlnim până la saturație și în paragrafele 19 și 21 în același text. Formularea de mai sus înseamnă că noi, Biserica Ortodoxă, suntem de acord că eterodocșii-eretici contribuie în mod important la promovarea unității lumii creștine! De aici se atestă că cei care au votat și cei care au semnat acest text nu au conștientizat, în mod sigur, că „Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate”, conform cu experiența harismatică a fericitului Bătrân (Gheron) Efrem Katunakiotul. Poziția de bază a ecumenismului este pluralismul dogmatic. Aceasta înseamnă, în mod practic, legalizarea coexistenței diferitelor credințe deosebite între ele din punct de vedere dogmatic. Oricine contestă acest pluralism dogmatic este caracterizat ca fanatic și fundamentalist. In paralel, ecumeniștii nu permit evaluări axiologice cu privire la exactitatea, superioritatea sau inferioritatea diferitelor religii. În ecumenism toți au loc. Pentru că unitatea în acesta nu este împiedicată de varietatea diferitelor credințe, lucru care este eclesiologic inacceptabil, din punct de vedere ortodox.

Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.

Însă, cu câte s-au scris contradictoriu față de eclesiologie în documentul al VI-lea se dă impresia că sunt batjocoriți creștinii eterodocși, de vreme ce la început sunt numiți „biserici eterodoxe”, adică eretici, iar în continuare sunt numiți biserici. Nu este permis să subestimăm inteligența lor. Înțeleg bine că nu-i iubim cu adevărat, pentru că nu le spunem adevărul în mod clar. Le spunem minciuni, cum că ar fi biserici. Și în acest mod nu-i ajutăm, pentru că nu-i chemăm la pocăință și la negarea alunecărilor lor dogmatice, astfel încât să fie încorporați în singura Biserică adevărată, cea Ortodoxă. Din fericire, suficient de mulți Arhierei nu au semnat acest document, din motive dogmatice.

În documentul despre „Taina Cununiei și impedimentele la aceasta”, nu voi repeta cele pe care le-am scris referitor la aceasta în prima mea scrisoare către Sfântul Sinod, la 3-2-2016, ca să nu vă obosesc. Voi adăuga numai că, în timp ce canonul 72 al Sinodului Ecumenic Quinisext așează condițiile eclesiologico-dogmatice pentru existența Tainei bisericești a Cununiei, decizia „Conferinței” Arhiereilor la Kolimbari Creta – cu totul necanonic și neautorizat – dă posibilitatea Bisericilor Autocefale Locale să devieze de la învățătura dogmatică despre Taine a Bisericii. În mod specific, recomandarea propusă a căsătoriilor mixte ca iconomie – dincolo de anticanonicitatea și ilegalitatea ei, dar și oximoronul relativizării unui canon (72) al unui Sinod Ecumenic (Quinisext) de către un „Sinod” mai mic, la care face trimitere tema – este, eclesiologic, extrem de neteologică. De altminteri, de aceea se recomandă în mod foarte sever de către canonul 72 anularea sau desfacerea acestei căsătorii, ca o conviețuire nelegitimă din punct de vedere eclesiologic. Mai departe chiar, argumentarea teologică a canonului, nu lasă loc deloc pentru nici o iconomie. „Căci nu trebuie să amestecăm cele neamestecate”, notează canonul, „după cum nici oaia nu se încaieră cu lupul tot așa nici partea lui Hristos cu moștenirea celor păcătoși; iar dacă va încălca cineva cele hotărâte de noi, să se afurisească”. Așadar, al 72 canon nu recomandă iconomia, ci atrage atenția asupra gravității nelegiuirii. Devierea de la canonul specificat constituie o foarte gravă ilegalitate și „para-iconomie” canonică, care are, de asemenea, foarte grave urmări eclesiologice, din moment ce amestecă cele neamestecate într-un „amestec neamestecat”, amestecă eclesiologic împreună pe „oaie” cu „lupul” și „partea” lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor. Însă o astfel de amestecare este eclesiologic de neconceput, iar teologic și spiritual de neacceptat.

În documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” se dă impresia că se încearcă introducerea în același spațiu (în aceeași arcă) a Ortodocșilor și a eterodocșilor, uneori și a celor de altă religie. Aceasta este evident atunci când toate referirile la pace, care este trăită în Biserica Ortodoxă ca și rod al Duhului Sfânt, se pot înțelege ca adresându-se și la cei care sunt în afara ei, fără impunerea vreunei condiții în prealabil. În practică, însă, aceasta golește de înțelesul ei Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și însăși Biserica, din moment ce lasă să se înțeleagă că pacea lui Hristos, ca și lucrare necreată a Sa, ar putea să fie realizată și să fie făcută familiară și în afara acesteia de către eterodocși și de către oameni, simplu, „de bine”, eventual și de către atei. Aceasta nu numai că nu o recomandă ca mărturie (ortodoxă), dar provoacă și confuzie între credincioși cu privire la identitatea Bisericii și la „pacea” dăruită ei „de sus”.

În ceea ce privește problema Diasporei Ortodoxe, suntem de părere că odată cu această „Conferință Arhierească” s-a încercat o rezolvare necanonică – chiar și dacă este numai vremelnică – a Adunărilor Episcopale, care nu numai că nu tratează, ci perpetuează etnofiletismul deja condamnat în mod sinodal (1872).

După „Sinodul” din Creta s-a editat „Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” (Creta, 2016), care prezintă neconcordanțe teologice. De aceea ne vom referi, pe scurt, la acestea. Mai precis, în paragraful al doilea se consemnează următoarele: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”. Aici se naște, în mod rezonabil, întrebarea logică și teologică: Cum „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”, când acesta recunoaște pe nestorieni,, monofiziți, pe anticalcedonieni și pe monoteliți ca biserici, odată ce aceștia au Hristologia condamnată de Sinoade Ecumenice?

În primul paragraf se pomenesc Sinoade de prestigiu sobornicesc de autoritate sobornicească, după cum sunt cel de pe timpul lui Fotie cel Mare și al Sfântului Grigorie Palama și Sinodul din 1484, care repudiază pseudo-sinodul de la Florența. Ba încă și Sinoadele care repudiază credințele protestante. Cum se împacă însă acestea toate cu recunoașterea romano-catolicilor și a protestanților ca biserici?

În paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”. Această afirmație, însă, este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Pussan. Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut, ca biserică, pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.

În ceea ce privește „Mesajul” „Conferinței Arhierești”, acesta recapitulează deciziile luate și, în paralel, e o provocare la adresa inteligenței credincioșilor informați. Mai precis, în primul paragraf al „Mesajului” se notează următoarele: „Principala prioritate a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe Dumnezeiasca Împărtășanie și pr succesiunea apostolică a Episcopilor. Unitatea existentă are nevoie să fie întărită și să aducă roade noi”.

Întrebarea rezonabilă a cititorilor acestui „Mesaj” este: Cum este proclamată atât de triumfalist unitatea Bisericii Ortodoxe, când este cunoscut că la această „Întrunire” nu au participat patru Patriarhate, care reprezintă în mod covârșitor mai mulți credincioși decât cei care au fost reprezentați de către cei zece Întâistătători care au participat la aceasta? Și cum se face referire cu atâta ușurință la Dumnezeiasca Împărtășanie ca temei al unității, din moment ce este în vigoare oprirea comuniunii liturgice între două vechi Patriarhii, a Ierusalimului și a Antiohiei?

În același paragraf se menționează: „Sinodicalitatea inspiră organizarea, modul în care se iau deciziile și îi determină cursul”. Însă, există vreo mărturie în istoria Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, la care hotărârile să se fi luat numai de către Întâistătători și fără votul Arhiereilor participanți?

În al treilea paragraf se face referire la dialogurile teologice cu eterodocșii și se menționează în mod caracteristic: „Dialogurile pe care desfășoară Biserica Ortodoxă nu înseamnă niciodată compromis în problemele de credință”. Aici amintim în mod semnificativ, din nou, documentele de la Balamand, de la Porto Alegre, de la Ravenna, de la Pussan, care conțin grave erezii eclesiologice.

Toate acestea de mai sus le spun cu dragoste plină de durere și respect față de rangul arhieresc al Dumneavoastră, fără a avea vreo altă aspirație, decât numai aceea că dorim să rămânem întotdeauna, ca membre vii, în Trupul tainic al lui Hristos, în Biserica Lui.

 

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Dimitrios Tselenghidis – Scurtă evaluare a Sfântului și Marelui Sinod

2 comentarii

Filed under Uncategorized

Scrisoare deschisă a unor monahi ai Sfântului Munte catre Sfânta Chinotită despre „Sfântul si Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe”

Sfântul Munte 20/6/2016 (3/7/2016)

Duminica Părinților,

Mărturisitorilor, Cuvioșilor, Ierarhilor și Mucenicilor Aghioriți

Scrisoarea deschisă a unor Părinți Aghioriți

Către: Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, către cei 20 de egumeni dimpreună cu obștile lor, și spre informarea pliromei cu nume creștin al Bisericii.

”… ca niște fii iubitori de părinți, să păstrăm moștenirea părintească nestricată, să nu destrămăm locul acesta precum smochinul neroditor, ci privind cu luare aminte la mai-marii noștri, la felul cum și-au încheiat viața, să le urmăm CREDINȚA și lupta, ca să dobândim și noi dimpreună cu ei bunătățile cele veșnice”

      (Stihiră de la Litia Slujbei Cuvioșilor și de Dumnezeu purtătorilor Părinți ai noștri Aghioriți, cei ce au strălucit în Sfântul Munte Athos.)

 

Preacuvioși Părinti,

După ce am cercetat cu toată luarea aminte textele finale, care au fost făcute publice, ale așa-zisului Sfânt și Mare Sinod, precum și răspunsurile unor distinși teologi și mitropoliți, purcedem la a vă pune înainte următoarele.

Concluzia ce rezultă cu ușurință din cercetarea acestora este că, în cele din urmă, acest sinod se dovedește a fi neortodox, tâlhăresc și eretic, pentru că:

  1. A recurs la manipulări fără precedent în ce privește ordinea de zi și practicile sale.
  2. I-a exclus pe episcopi și a dizolvat sinodalitatea ortodoxă și, îndeobște, au fost folosite metode neortodoxe în modul său de funcționare.
  3. Nu a existat o informare suficientă a pliromei ortodoxe, dimpotrivă, o disimulare a celor hotărâte pe durata procedurilor presinodale.
  4. Consacră teologia postpatristică.
  5. Legiferează oficial și sinodal panerezia ecumenismului.
  6. În cele din urmă a fost atins scopul acordării de caracter bisericesc ereziilor, adică s-a acceptat că papismul, precum și ceilalți eretici sunt Biserici, iar nu erezii.
  7. Coboară creștinismul la nivelul socialismului (”evanghelia socială”).
  8. Nu exprimă experiența în Duhul Sfânt a trupului eclezial.
  9. Nu urmează Tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii celei Una și nu s-au recunoscut dintru început toate Sinoadele precedente, și mai ales Sinoadele VIII și IX Ecumenice.
  10. Anulează hotărârile Sinoadelor Ecumenice.
  11. Recunoaște așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor.
  12. A fost trecut cu vederea și ignorant rolul monahismului și mai ales atitudinea Aghioriților față de papism și ecumenism.

 

Continuarea

11 comentarii

Filed under Uncategorized

Evaluare ortodoxă a „Sinodului” din Creta – Declarația de la Chișinau

Declarația de la Chișinău

 Dezaprobarea hotărârilor ”Sinodului” din Creta

 

Text întocmit de Pr. Prof. Univ. Theodoros Zisis și de dl. Prof. Univ. Dimitrios Tselenghidis.

 

În cadrul discuției de la masa rotundă care a avut loc la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, pe data de 29 iunie (12 iulie după noul calendar) 2016, în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect recentul Sinod de la Kolimbari din Creta, au rezultat următoarele poziții fundamentale:

 

  1. ”Sfântul și Marele Sinod” întrunit în Creta în intervalul 16-27 iunie 2016 și-a tăgăduit și propriul nume, și așteptările pliromei sănătoase a Bisericii.
  2. Și-a tăgăduit propriul nume, pentru că, judecat din punct de vedere teologic, s-a dovedit că nu este nici ”sinod”, nici ”sfânt”, nici ”mare”. Nu este un sinod ortodox, pentru că nu corespunde criteriilor și măsurilor adevăratelor Sinoade cunoscute în istoria Bisericii Ortodoxe; pentru că întrerupe tradiția sinoadelor ortodoxe, nu este o continuare a acestora, constituie un abuz și inovație sinodală. A construit un ”nou tip de sinod”, așa cum s-a lăudat unul dintre Întâi-stătători, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios. Este un sinod al Noii Epoci și al Ecumenismului.
  3. Nu este un sinod sfânt nici din punct de vedere formal, nici real, nici canonic, pentru că a luat hotărâri contrare hotărârilor Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, iar în ce privește abordarea ereziilor nu este ”următor Sfinților Părinți”. Deși relația Bisericii Ortodoxe, celei Una, cu eterodocșii s-a dovedit subiectul central al Sinodului, care pentru a-l dezbate a consumat mult timp și efort și a condus la mari tensiuni, cu toate acestea, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Sinod cu atât de mari ambiții nu i-a numit și nu i-a condamnat pe eretici. Nicăieri în textele acestui Sinod nu există cuvântul ”erezie”. Dimpotrivă, numește ”biserici” ereziile monofizitismului, papismului și ale protestantismului, evaluează pozitiv textele Dialogurilor Teologice, dintre care unele sunt pline de erezii eclesiologice, ca de pildă textul de la Balamand (1993), cel de la Porto Alegre (2006), cel de la Ravena (2007) și textul de la Busan (2013); elogiază atotereticul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC) și recomandă să fie continuată înjosirea Bisericii prin participarea noastră acolo și punerea Bisericii pe picior de egalitate cu așa-zisele biserici ale protestantismului. Legiferând, deci, participarea noastră, cu are o proastă prestație, și ascunzându-se trădarea reprezentanților ortodocși la Dialoguri, este ascuns în același timp și faptul că nu s-a înregistrat până azi nici nu progres teologic înspre adevăr la absolut nici un dialog teologic. În plus, pentru prima oară în istoria Bisericii, un sinod i-a invitat la lucrările sale pe eretici ca observatori, dimpreună cu care au avut loc și rugăciuni în comun.

Spre deosebire de toate acestea, răsună azi în inima noastră, în ziua de pomenire a Cuviosului Paisie Aghioritul (†1994), cuvântul său de mare actualitate: ”Ceea ce se cere de la fiecare ortodox este să le provoace și eterodocșilor neliniștea cea bună, ca să înțeleagă și ei că se află în înșelare, să nu se mai odihnească în chip mincinos cu gândul lor și astfel să se lipsească în această viață de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cealaltă să se lipsească de multele binecuvântări veșnice ale lui Dumnezeu”[1].

 

  1. Sinodul de la Kolimbari nu poate fi numit nici ”mare”, pentru că nu au fost chemați să ia parte toți episcopii, și, prin urmare, o mare parte a pliromei nu a fost reprezentată. Pe de altă parte, cei puțini episcopi convocați nu au putut să-și manifeste opțiunea prin modul canonic de alegere, adică prin vot. Cei prezenți, care aveau și drept de alegere, au participat fără drept de vot și cu dreptul de a vorbi într-un interval limitat de timp. Din totalul de aproape 800 de episcopi ai Bisericii a-toată-lumea drept de vot au avut doar cei 14 Întâi-stătători, și pentru că dintre aceștia lipseau 4, în cele din urmă au votat 10, adică 1/80 din totalul episcopilor care trebuia să fie prezenți și să poată vota. Practica aceasta este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească, deoarece încalcă grosolan eclesiologia Sinoadelor Ortodoxe, care presupune egalitatea tuturor arhiereilor, lucru care se vede în votul lor egal. În esență, eludarea aceasta a egalității episcopale și elitismul fără precedent menționat mai sus introduce consacrarea unui un fel de ”Papă colectiv”, adică a Întâi-stătătorilor, care nu mai sunt primii între egali (“primi inter pares”), ci primii fără egal (“primi sine paribus”).

La cel mai înalt nivel bisericesc, absența celor patru Biserici, a Antiohiei, a Rusiei, Bulgariei și Georgiei (dintre care prima face parte dintre cele cinci Patriarhii vechi), așadar, aceste patru Biserici absente reprezintă aproximativ 70% dintre creștinii ortodocși, dovedește cu atât mai mult că acest Sinod nu este ”mare”, ci mic, și, desigur, nici ortodox nu este, ci o simplă Conferință inter-ortodoxă lărgită.

  1. Sinodul și-a tăgăduit nu doar numele, ci a înșelat și așteptările pliromei Bisericii; dintre acestea, două aveau prioritate maximă pentru soluționarea vechilor schisme provocate de inițiativele conducerii bisericești, și pentru prevenirea altor dezbinări și tensiuni: trebuia să se soluționeze, prin revenirea la vechiul calendar părintesc, problema calendarului bisericesc, care a fost reformat abuziv, fără hotărâre panortodoxă, și rupe de aproape 100 de ani unitatea liturgică a ortodocșilor. Și, cel mai important, o măsură pe care trebuia să o ia Sinodul era condamnarea fără echivoc a panereziei ecumenismului, care de 100 de ani îi corupe pe ierarhii și teologii Bisericii, abandonând Tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și denigrându-i ca extremiști și fanatici pe cei care se luptă pentru păstrarea acestei Tradiții. Dimpotrivă, Sinodul de la Kolimbari, în discutabilul și contestabilul text ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, a procedat la un soi de ”amestec incompatibil” al Ortodoxiei cu ereziile. A formulat în acest text unele adevăruri ortodoxe, pe care însă le-a amestecat cu afirmarea ereziilor papismului și ecumenismului. Încă și propunerile de îndreptare a textului întăresc acest amestec al ecumenismului și sincretismului. Astfel, în loc de acrivie teologică în subiectele credinței, sunt introduse – iarăși, pentru prima oară în istoria Sinoadelor Bisericii – formulări în sine contradictorii și care, din punct de vedere teologic, se neagă pe ele însele, o ambiguitate intenționată, care azi ni se prezintă frumos ca ”diplomație bisericească”, câtă vreme, în fapt, constituie o ipocrizie vicleană și coruptă.

Formularea unei eclesiologii eretice, adică acceptarea precaută, dar evidentă a ”bisericilor eterodoxe” în textul despre care vorbim, anulează însăși aspirația Sinodului de la Kolimbari de a face cunoscută lumii unitatea Bisericilor Ortodoxe, pentru că neagă eclesiologia ortodoxă formulată ortodox de-a lungul veacurilor și care constituie premisa unității bisericești. Potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ”când toți credem la fel, atunci există unitate […]. Acest lucru este unitatea credinței, când toți suntem una, când toți avem la fel conștiința legăturii noastre”[2]. Potrivit Sfântului Athanasie cel Mare, ereticii nu pot fi considerați credincioși ai lui Hristos: ”Ce credință există la aceștia, la care nici cuvintele, nici textele nu sunt sigure, ci toate sunt pervertite și se schimbă din timp în timp?”[3]. O condamnare oficială a textului respectiv ar constitui, prin urmare, ascultare și slujire în sensul unității Bisericii.

Și toate celelalte texte ale Sinodului, insuflate de relativism teologic, prezintă probleme serioase; este în acest sens semnificativ exemplul textului ”Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, care este problematic din punctul de vedere al Sfintelor Canoane și al eclesiologiei, căci propunerea de acceptare a căsătoriilor mixte ca ”iconomie” este extrem de neteologică din punct de vedere eclesiologic. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic recomandă riguros anularea și dizolvarea unei asemenea căsătorii ca fiind concubinaj nelegiuit din punct de vedere bisericesc. Astfel, așa-numitul ”Sinod” nu introduce iconomia, ci o foarte gravă fărădelege canonică, cu foarte grave consecințe eclesiologice. Din motivele de mai sus, hotărârile Sinodului din Creta nu au caracter obligatoriu pentru Biserică și sunt în esență invalide.

  1. Ceea ce trebuie să se întâmple după eșecul Sinodului din Creta, ca să se poată lua hotărâri credibile și clare, nu ambigue și contradictorii, așa cum a luat acesta, este să aibă loc o înțelegere între acele Biserici care au lipsit din motive dogmatice și eclesiologice și episcopii cărora fie li s-a refuzat participarea, fie au participat, dar nu au semnat textul contestat, și, de asemenea, Sfântul Munte și pliroma sănătoasă a Bisericii care nu este de acord cu acest Sinod. Așa încât să fie respinse sinodal hotărârile nule și neavenite ale Sinodului, mai ales acest text ecumenist, și să aibă loc o condamnare sinodală oficială a ecumenismului ca erezie. Să se facă, de asemenea, efortul de revenire la vechiul calendar, așa încât să fie tămăduite rănile trecutului și să fie prevenite noi divizări și tensiuni.

Acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică, conduce cu alte cuvinte la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și cea a unei Biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o Biserică a multelor ”biserici eterodoxe”. Astfel, Trupul lui Hristos, Biserica[4], se prezintă ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”[5], ci este un ”Hristos împărțit”[6], cu multe ”păreri”, adică credințe dogmatice, diferite[7]. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”[8], ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”[9].

Obligativitatea unei condamnări sinodale a acestui text, dar și a ecumenismului în general, rezultă clar și din constatarea Cuviosului Maxim Mărturisitorul în legătură cu monoteliții. Potrivit acesteia nu e de ajuns ”să dispară” sau ”să se treacă sub tăcere” un text eretic care a fost aprobat sinodal, ci se impune condamnarea lui sinodală, așa încât să nu vatăme sufletele care îl citesc: ”A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri expusă prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sfântul Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Efeseni 2: 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri[10].

  1. Aici, însă, se cuvine să amintim, legat de conștiința dogmatică a tuturor membrilor Bisericii, și a mirenilor, că pomenirea episcopilor ”în biserici” nu este necondiționată, ci depinde de credința dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniți – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce ”drept învață cuvântul adevărului” lui Hristos sau, cu alte cuvinte, așa cum condiționează Sfânta Scriptură: ”pentru că aceștia priveghează pentru sufletele noastre”[11]. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a inspirat și dreptul bisericesc (”bizantin”) imperial, ”menirea Patriarhului este: mai întâi, pe cei pe care i-a primit de la Dumnezeu să îi păzească în bună-credință și în bună cuviința vieții; apoi, pe toți ereticii, după măsura posibilităților sale, să îi întoarcă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii (eretici se numesc după legi și canoane și cei care nu au comuniune cu Biserica Sobornicească)”. Acest lucru, pentru că ”Patriarh înseamnă a fi chip viu și însuflețit al lui Hristos, care afirmă adevărul prin fapte și cuvinte”[12].

Deci, la fel cum nu ne închinăm la icoana zugrăvită a lui Hristos, dacă aceasta, într-o logică nestoriană, nu păstrează monogramele mărturisirii dumnezeirii Lui (Ὁ Ὢν, [Cel ce este,] ΙC XC) sau celelalte însușiri cunoscute din Sfânta Scriptură și Tradiție ale firii Lui omenești, tot la fel, nu se recunoaște nici în persoana Episcopului Bisericii ”chipul viu al lui Hristos”, atunci când acesta nu păstrează mărturisirea dogmatică a Bisericii, adică a Trupului lui Hristos. Aceasta este și esența celui de-al 31-lea Canon Apostolic și al celui de-al 15-lea Canon al Sfântului Sinod I-II din timpul Marelui Fotie (861) despre întreruperea comuniunii cu episcopul locului.

 

P_20160714_123921.jpg

 

image1 (3).JPG

Sursa: http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html

[1] Epistole, Editura Sfânta Sihăstrie ”Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”, Tesalonic 2008, p. 149 și urm.

[2] Tâlcuire la Epistola către Efeseni 11, 3· PG 62, 83· «…ὅταν πάντες ὁμοίως πιστεύομεν, τότε ἑνότης ἐστί … Τοῦτο γάρ ἐστιν ἑνότης Πίστεως, ὅταν πάντες ἓν ὦμεν, ὅταν πάντες ὁμοίως τὸν σύνδεσμον ἐπιγινώσκομεν».

[3] Despre Sinoadele din Ariminum și Seleucia 38, PG 26, 760· «Ποία πίστις παρὰ τούτοις, παρ΄ οἷς οὐ λόγος, οὐ γράμμα βέβαιον, ἀλλὰ πάντα κατὰ καιρὸν ἀλλάσσεται καὶ μεταβάλλεται;».

[4] Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1: 24.

[5] I Coriteni 2: 16.

[6] I Corinteni 1: 13: ”Oare s-a împărţit Hristos?”.

[7] Vezi și Efeseni 4: 5: ”Este un Domn, o credinţă, un botez”.

[8] Efeseni 3: 10: ”… pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”.

[9] Sedealna I de la Utrenia din Miercurea de după Cincizecime, ”Venind Duhul Sfânt prin a Sa putere, Hristoase, precum ai făgăduit Apostolilor, a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită; ci sălășluiește-l și întru noi, rugămu-ne Ție, Bunule, Iubitorule de oameni”.

[10] Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ 12, PG 90, 145 B.C. «ΘΕΟΔ.: Ἐκεῖνος ὁ χάρτης κατηνέχθη καὶ ἀπεβλήθη. ΜΑΞ.: Κατηνέχθη ἐκ τῶν λιθίνων τοίχων, οὐ μὴν ἐκ τῶν νοερῶν ψυχῶν. Δέξωνται τὴν κατάκρισιν τούτων τὴν ἐν Ρώμῃ συνοδικῶς ἐκτεθεῖσαν δι΄ εὐσεβῶν δογμάτων τε καὶ κανόνων, καὶ λέλυται τὸ μεσότοιχον καὶ προτροπῆς οὐ δεόμεθα».

[11] Evrei 13: 17: ”Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

[12] Ἐπαναγωγή, τίτλος Γ΄, cap. α΄ & β΄· «Πατριάρχης ἐστὶν εἰκὼν ζῶσα Χριστοῦ καὶ ἔμψυχος, δι΄ ἔργων καὶ λόγων χαρακτηρίζουσα τὴν ἀλήθειαν […] Σκοπὸς τῷ Πατριάρχῃ πρῶτον μέν, οὓς ἐκ Θεοῦ παρέλαβεν, εὐσεβείᾳ καὶ σεμνότητι βίου διαφυλάξαι, ἔπειτα δὲ καὶ πάντας τοὺς αἱρετικοὺς κατὰ τὸ δυνατὸν αὐτῷ πρὸς τὴν ὀρθοδοξίαν καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας ἐπιστρέψαι (αἱρετικοὶ δὲ τοῖς νόμοις καὶ τοῖς κανόσι καλοῦνται καὶ οἱ τῇ Καθολικῇ μὴ κοινωνοῦντες Ἐκκλησίᾳ)».

15 comentarii

Filed under Uncategorized

Gheron Sava Lavriotul din Sfantul Munte ne vorbeste despre „Sfântul și Marele Sinod” din Creta

12 comentarii

Filed under Uncategorized

Parintele Iulian de la Prodromu ne vorbește despre „Sfântul și Marele Sinod”

Despre casatoriile mixte si despre asa zisul Sinod din Creta

Despre asa zisul Sinod din Creta si masurile pe care le-au luat parintii din Sfantul Munte in fata ereziilor. Sinaxa din Sfantul Munte si Sfanta Chinotita. Despre pozitia ortodoxa a BOR si renuntarea la ea.

Despre caderea Constantinopolului

Parintele Iulian Prodromitul ne spune o gluma

2 comentarii

Filed under Uncategorized