MĂRTURISIRE ÎMPOTRIVA EREZIEI

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Toți cei care am fost botezați în Biserica Ortodoxă și credem ortodox suntem membri deplini ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, adică a Trupului lui Hristos. Prin Taina Sfântului Mir am primit Pecetea Darului Duhului Sfânt și prin Sfânta Împărtașanie cu Trupul și Sângele lui Hristos ne unim cu El, devenind mădulare ale Trupului lui Hristos.

În această calitate de mădulare ale Bisericii lui Hristos, care este numai Biserica Ortodoxă, singura în care ne unim cu Adevăratul Dumnezeu, singura în care omul se poate mântui, arătăm şi respingem în mod public ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii. Continuarea

118 comentarii

Filed under Uncategorized

Părintele Sava Lavriotul despre situația Sfântului Munte și „Sinodul” din Creta

5 comentarii

Filed under Uncategorized

Părintele Matei Vulcanescu se dezice de orice manifestare schismatică și de orice formă de dezbinare a Bisericii

Pentru ca sa nu existe cineva care ar putea profita de pe urma acceptarii Sinodului eretic din Creta, dovedit eretic atat prin scrierile unor mari personalitati ale teologiei ortodoxe contemporane- Heroteos Vlahos, Serafim de Pireu, Theodoros Zisis, Dimitrie Tselenghidis – cat si prin declaratii ale Sinoadelor Bisericilor Locale a Antiohiei, Bulgariei, Georgiei si chiar a Rusiei,  ne delimitam de orice incercare de a produce schisme, si orice fel de dezbinare in Trupul Bisericii, de orice exagerare voita sau nevoita, de orice interpretari magice legate de existenta sau neexistenta Harului Duhului Sfant in Bisericile Locale care au semnat documentele eretice din Creta si mergem pe linia Sfintilor Parinti, care spun ca acolo unde este blasfemiat Hristos Dumnezeu noi nu putem sa stam, constiinta nu ne lasa. De aceea Sfinti mari ai Bisericii ca Sfantul Teodor Studitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Marcu al Efesului, dar si sfinti contemporani ca Sfantul Paisie Aghioritul s-au ingradit de ereziile timpurilor lor, oprind pomenirea ierarhilor ce invatau o erezie sau care acceptau sinoadele eretice. Intreruperea pomenirii ierarhului eretic de catre preoti sau episcopi sau nemaiparticiparea la Liturghie acolo unde preotii si ierarhii accepta o erezie este o masura patristica de protest impotriva celor care, in Biserica, Il blasfemiaza pe Hristos si Biserica Lui prin diferite erezii, in cazul de fata – prin acceptarea Sinodului din Creta.

Oprirea pomenirii in caz de erezie nu este schisma.

Oprirea pomenirii, ingradirea de episcopul ce invata erezia nu este  obligatorie, ci tine de constiinta fiecaruia. Nu se spune in Canonul 15 ca cine nu ar intrerupe pomenirea ar fi pedepsit in vreun fel, ci se spune ca cei ce intrerup pomenirea vor lua cununa de marturisitori si vor salva unitatea Bisericii.

Canonul 15 de la I-II Constantinopol este foarte clar si da dreptul acestei forme de protest, pana cand, prin aceasta presiune se va convoca Sinod care sa condamne erezia acceptata initial de ierarhie. Deci oprirea pomenirii pana la un timp ca forma de protest nu este nici schisma si nici nu creaza dezbinare, ci salveaza Biserica de schisme si dezbinari.

In privinta asa-zisului Sinod din Creta avem o erezie clara, o erezie ecleziologica de provenienta protestanta, imprumutata de la asa-zisul Consiliu Mondial al Bisericilor.

Gandirea ecleziologica este ca in afara Bisericii Ortodoxe nu exista mantuire si nici ramasite de Har si toti din afara Bisericii sunt eretici si schismatici si trebuie sa se intorca in Biserica prin anatematizarea invataturii eretice, iar schimbarea acestei gandiri este erezie.  Erezia ecumenista reprezinta tocmai limbajul duplicitar si schizofrenic, care nauceste pleroma Bisericii, in asa fel incat fiecare sa creada ce vrea si sa se relativizeze Adevarul vesnic al lui Hristos.

De aceea ne dezicem de orice manifestari de ura, de dezbinare si de dorinte ale vrasmasilor Bisericii de a face schisma, folosindu-se de motivatia sinodului eretic din Creta.

Parintele Gavriil de la Chilia Agiou Hristodoulou din Sfantul Munte, ucenic si prieten al Sfantului Paisie Aghioritul, ne indeamna pe toti sa ramanem in Biserica lui Hristos prin ingradirea si intreruperea pomenirii ierarhilor ce accepta erezia ecumenismului. Cei care accepta Sinodul din Creta si orice aberatie ecumenista fac cu adevarat schisma si seamana vrajba in Trupul Bisericii lui Hristos.

Multi aseamana situatia Sinodului din Creta cu situatia schimbarii calendarului in 1924, dar situatiile nu sunt comparabile, deoarece atunci era o problema de ordin liturgic, iar acum este o problema de ordin dogmatic. Acceptarea calendarului nou a dus la schisme si dezbinari in Biserica, prin despartirea de Biserica cea Una a unor grupuri, desi schimbarea calendarului nu este o erezie si nu reprezinta o problema dogmatica. In prezent, situatia este cu totul alta, pentru ca prezenta Bisericii in CMB si asa-zisul dialog (pe baze protestante) a dus la multe caderi si calcari de canoane, la erezii precum cea numita a „Bisericilor Nedepline”, cea a teoriei ramurilor, a minimalismului dogmatic, si a teologiei baptismale si euharistice, teologii fiind impartiti in tabere, unii mergand pe linia Sfintilor Parinti si altii acceptand teoriile eretice, de dragul unei false uniri bisericesti, fara Hristos.

 

protoprezbiter Matei Vulcanescu

Sfanta Mitropolie a Pireului

6 comentarii

Filed under Uncategorized

Interviu cu parintele Theodoros Zisis pe tema „Sfantului si Marelui Sinod”

 

Mentionam ca IPS Serafim de Pireu pomeneste Sinodul nu pe Preafericitul Ieronim la sfintele slujbe conform hotararii Bisericii Autocefale a Greciei.

11 comentarii

Filed under Uncategorized

„Sfantul si Marele Sinod” din Creta. Scrisoare deschisa catre IPS Ciprian ce demonstreaza ca acest Sinod nu este ortodox.

Scrisoare deschisă

 

Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi niciunuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sfântul Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” [1]                                         (Sf. Teodor Studitul)

 

Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfințiți Părinți, Preasfințiți Părinți și  Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop Ciprian,

 

Am citit și noi cu mult interes textele sinodale de la „Sfântul și Marele Sinod din Creta” așa cum este numit el.

Aceste texte le-am găsit pe site-ul oficial al Patriarhiei Române basilica.ro. Și, în calitate de membri ai aceluiași Trup al lui Hristos care este Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească am încercat să înțelegem, punând înainte gândul cel bun, toate aceste texte care au fost ratificate la Sinodul din Creta.

În primul rând, ne punem întrebarea legitimă dacă acest Sinod este unul Panortodox sau este o etapă pentru pregătirea unui Sinod Panortodox, așa cum afirmă Patriarhia Rusă, Patriarhia Antiohiei sau personalități cunoscute ale Bisericii, cum ar fi Mitropolitul Kallistos de Diokleea. Și aceasta datorită faptului că din 15 Biserici Autocefale au participat doar 10, The Orthodox Church of America nici măcar nu a fost invitată…, iar Patriarhia Bulgară, Georgiană, Antiohiană și Rusă au refuzat să participe.

Domnul Profesor de la catedra de Dogmatică Ortodoxă din Tesalonic, Dimitrios Tselenghidis[2] numește Sinodul din Creta în Scrisoarea sa către Sinodul Bisericii Greciei: Conferință – Congres, nicidecum Sinod. Fiecare Biserică Locală a avut dreptul la un singur vot care s-a concretizat prin votul Întâistătătorilor (Patriarhilor). Deci au avut drept de vot doar 10 persoane, Întâistătătorii Bisericilor Locale prezente. La Sinoade autentice votează toți arhiereii. Deci, problema acestui Sinod este tocmai lipsa de sinodalitate. Cum este posibil ca fiecare Biserică Autocefală să aibă doar un vot?

În practică, cei care au ratificat textele au fost doar Întâistătătorii, ceilalți, chiar dacă nu au semnat un text sau altul, sau au avut comentarii de făcut, nu au influențat ratificarea textelor.

Avem exemplul Mitropolitului de Nafpaktos, Ieroteos Vlachos (participant la Sinod) care a scris o amplă scrisoare în care explică de ce nu a semnat textele „despre căsătorie” și „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și care numește acest Sinod: „Sinod lărgit al Întâistătătorilor”. Tot el afirmă: „Vreau să atrag atenția că textul în întregul său are lipsuri și este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie. Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat textul final. Am făcut-o în mod deliberat[3].

Am început cu textul pe care îl considerăm cel mai important și anume: „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. Chiar titlul ne derutează. În primul rând că, în limba greacă și engleză, pe site-ul oficial al Sinodului[4] nu  apare cuvântul „ansamblu”, ci apare cuvântul „restul” lumii creștine. Cuvântul „ansamblu” are o altă conotație decât cuvântul „restul”, iar într-o astfel de lucrare sinodală ar trebui să se păstreze acrivia termenilor, fără nicio interpretare.

Să analizăm paragraful 1:Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.

Prima parte a textului este foarte clară: Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Până aici e foarte corect și se evită formularea Conciliului II Vatican care spune că „Biserica cea Una rezidă în Biserica Romano-Catolică”.

Dar mai departe avem o problemă, fraza nu mai este clară, și naște întrebări serioase. Ce fel de unitate promovează Biserica Ortodoxă? Ce înseamnă „unitatea creștină”? Unitate, pentru Biserica Ortodoxă înseamnă un singur lucru, și anume revenirea ereticilor la Ea prin Taina Botezului și lepădarea (anatematizarea) învățăturilor eretice. Dacă se înțelege că Biserica Ortodoxă promovează o unitate de tip ecumenist, așa cum se poate observa din următoarele paragrafe, atunci acest paragraf este condamnabil de un Sinod Ecumenic și de Sinoade Locale și de Pliroma Bisericii (Părinți, Profesori, Patriarhi, Episcopi, mireni, Monahi, etc.)

Biserica niciodată nu a permis ambiguități în textele sale dogmatice, iar aici avem de-a face cu o afirmație eclesiologică, deci dogmatică. O afirmație neclară, am putea spune vicleană.

În paragraful 2 se specifică că „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.”

Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Este ca și cum cineva ar spune că are o haină dintr-o bucată ce nu se poate sfășia, și, în același timp, să spună că el caută să-și coasă haina, ca să fie din nou întreagă… Nu cumva asistăm la o schizofrenie? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem? Sinoadele nu au fost niciodată spitale pentru dezaxați, ci au fost locul unde Părinții luminați de Duhul Sfânt au grăit lucruri clare, au clarificat situații grele, nu le-au încurcat și nici nu au debusolat credincioșii.

Continuarea

Un comentariu

Filed under Uncategorized

Este „Sinodul din Creta” un Sinod Ortodox?

Preafericite Parinte Patriarh,

Inaltpreasfintiti Parinti, Preasfintiti Parinti si

Preasfintite Parinte Episcop Sofronie, Episcop al Oradiei,

 

Ne adresam Sinodului Sfintei noastre Biserici Ortodoxe din Romania, ca fii si madulare ale celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica a Mantuitorului Iisus Hristos. Am citit si noi cu mult interes textele sinodale de la „Sfantul si Marele Sinod din Creta” asa cum este numit el de catre organizatori.

Aceste texte le-am gasit pe siteul oficial al Patriarhiei Romane basilica.ro[1]. In calitate de membri ai aceluiasi Trup al lui Hristos care este Biserica Ortodoxa, am incercat sa intelegem, punand inainte gandul cel bun, toate aceste texte care au fost ratificate la Sinodul din Creta.

In primul rand ne punem intrebarea legitima, daca acest Sinod este unul Panortodox sau este o etapa pentru pregatirea unui Sinod Panortodox, asa cum afirma Patriarhia Rusa, Patriarhia Antiohiei sau personalitati cunoscute ale Bisericii, cum ar fi Mitropolitul Kallistos de Diokleea si alti ierarhi si teologi; aceasta datorita faptului ca din 15 Biserici Autocefale au participat doar 10, Orthodox Church of America nici macar nu a fost invitata, iar Patriarhia Bulgara, Georgiana, Antiohiana si Rusa au refuzat sa participe.

Domnul profesor de la catedra de Dogmatica Ortodoxa din Salonic, Dimitrie Tselenghidis numeste Sinodul din Creta in Scrisoarea sa catre Sinodul Bisericii Greciei: Conferinta- Congres, nicidecum Sinod[2].

O alta problema a Sinodului este tocmai lipsa de sinodalitate. Inca inainte ca ierarhii sa se intalneasca in Creta s-au tras semnale de alarma asupra organizarii acestei intalniri. Suspiciunile au planat foarte mult asupra felului in care s-a stabilit sa aiba loc votarea documentelor, astfel incat ierarhii participanti sa nu isi poata exprima opinia in intreg sinodul, totul reducandu-se la faptul ca fiecare Biserica Autocefala avea doar un vot. Din acest motiv unii ierarhi si teologi au numit intrunirea din Creta ca fiind o sinaxa largita a patriarhilor prezenti acolo deoarece cei care au ratificat textele au fost doar intaistatatorii (patriarhii), ceilalti chiar daca nu au semnat un text, sau altul, sau au avut comentarii de facut, nu au influentat ratificarea textelor.

Avem exemplul Mitropolitului de Nafpaktos, Herotheos Vlachos (participant la Sinod) care a scris o ampla scrisoare in care explica de ce nu a semnat textul „Relatiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii crestine” si care numeste acest Sinod: „Sinod largit al Intaistatatorilor”. Tot el afirma: „Vreau să atrag atenția că textul în întregul său are lipsuri și este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie. Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat textul final. Am făcut-o în mod deliberat.”[3]

Am inceput cu textul pe care il consideram cel mai important si anume: „Relatiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii crestine” Continuarea

5 comentarii

Filed under Uncategorized

Dimitrios Tselenghidis – Scurtă evaluare a „Sfântului și Marelui Sinod”

Scrisoare a D-lui Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Thessalonic, adresată Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și publicată in Romfea.grTseleggidis

Prea Fericite Părinte Președinte,
Preasfințiților Părinți Arhierei,

Vă trimit, cu evlavie, o cuprinzătoare evaluare despre „Sfântul și Marele Sinod” și vă rog să o studiați, deoarece cred că ar putea ajuta, cumva, în discuția responsabilă care va avea loc in cadrul Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii noastre, atunci când acesta se va întruni. Evaluarea se va mișca pe două niveluri. Primul nivel va avea în vedere evaluarea în ceea ce privește partea de rânduială și canonică a Sinodului, în vreme ce nivelul al doilea se va referi la evaluarea conținutului său.

În ceea ce privește rânduiala lui bisericească și canonică, așa numitul „Sfântul și Marele Sinod” – judecat după criterii teologice – nu este literalmente „Sfânt”. Și aceasta deoarece nu este „următor Sfinților Părinți”, nici în mod formal, nici în privința conținutului, așa cum va reieși din cele pe care le vom spune în continuare.

Nu este însă nici „Mare”, nu numai pentru că nu au fost prezente toate Bisericile autocefale, dar în mod principal pentru că a fost o foarte mică și selectivă reprezentare a acestora de către arhiereii locali. Dar cel mai important în această privință este că această „Adunare” a episcopilor nu poate fi caracterizată – pe baza criteriilor strict teologice – nici măcar un Sinod Local. Mai degrabă este vorba de o bizară, „Conferință presinodală lărgită a arhiereilor” cu zece Întâistătători sau de un „Congres” a anumitor zece Biserici Autocefale, care au fost reprezentate de Întâistătătorii lor și de cel mult 24 de Arhierei aleși. Am afirmat că această „Conferință” sau „Congres” nu poate fi numit nici Sinod Local, pentru că în cadrul Sinodului Local se întâlnesc și votează toți Arhiereii prezenți la acesta. La această „Conferință-Congres”, în acord cu Regulamentul de funcționare, drept de vot au avut numai cei zece Întâistătători prezenți. Această practică este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească și nu este deloc în concordanță cu practica cu caracter eclesiologic a Sinoadelor Ortodoxe de până astăzi, care presupun egalitatea duhovnicească a tuturor Arhiereilor, lucru care se vădește în egalitatea votului lor. Nici un episcop, sub nici o formă – nici măcar cu excepția Președintelui Sinodului – nu este „fără egal” (mai presus) decât episcopii împreună cu el. Ceea ce s-a aplicat în prezenta „Conferință”, trimite în mod indirect la o formă clară de catolicism, chiar și în situația în care votul Întâistătătorilor are un caracter colectiv.

În consecință, deciziile „Conferinței presinodale” sau a „Congresului Ierarhic” de mai sus nu au caracter obligatoriu. De altfel, ele nu au nici o autoritate nu numai asupra întregii Biserici, dar nici asupra Bisericilor locale autocefale care au fost reprezentate la acest „Congres Ierarhic” – cu totul fără temei instituțional – din moment ce Ierarhii care au participat nu au avut drept de vot. Dar deciziile sunt nule și pentru motivul în plus al principiului unanimității, care a fost încălcat prin neprezentarea celor patru Patriarhii (a Antiohiei, a Rusiei, a Bulgariei, a Georgiei).

În plus, deciziile acestui ciudat „Sinod” de la Kolimbari nu sunt obligatorii pentru Biserica Greciei, pentru încă un motiv în plus. Întâistătătorul Bisericii noastre, în loc să susțină poziția unanimă a Ierarhiei Bisericii noastre cu privire la textul al VI-lea, a sugerat o altă poziție, care a fost acceptată de celelalte nouă Biserici Autocefale. În mod practic, aceasta înseamnă că poziția Corpului Ierarhiei grecești nu a fost reprezentată, deci pe baza Regulamentului de funcționare a „Conferinței”, asupra celui de al VI-lea text nu a existat unanimitate. Deci, textul nu este valid.

Și acum evaluarea părții de conținut a originalului „Sinod”. În primul rând, trebuie să spunem în mod general, că la așa numitul „Sinod” din Kolimbari Creta, s-a încercat o reducție duhovnicească cu caracter instituțional de la învățătura dogmatică a Bisericii. Spunem că s-a încercat pentru că – în acord cu ceea ce am afirmat anterior – nu conferim un rol instituțional hotărârilor „Conferinței Arhierești” menționate mai sus. În Creta nu numai că nu a fost condamnată nici o credință diferită de cea ortodoxă (erezie), dar s-a încercat o teribilă, instituțională reducție/scădere de la credința delimitată în mod sinodal a Bisericii, în realitate o reducție de la definiția dogmatică (Oros-ul dogmatic) a Sinodului al doilea Ecumenic. Mai precis este vorba de o reducție (scădere) de la învățătura dogmatică a Simbolului de Credință (Crezul), care se referă la identitatea Bisericii în sine. În Simbolul de Credință mărturisim: credem „Într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”. Dar la „Conferința” din Creta zece Biserici Autocefale, între care și Biserica Greciei, au acceptat, ateologic (în mod neteologic), „teologia baptismală” și, indirect, „teoria ramurilor”, recunoscând ca biserici pe romano-catolici, pe maroniți, pe nestorieni, pe monofiziții anticalcedonieni, pe monoteliți, care au fost condamnați pentru erezia lor hristologică de un rând de Sinoade Ecumenice (de la al treilea până la al șaselea inclusiv), dar și pe amestecătura de protestanți, care sunt reprezentați la Consiliul Mondial al așa numitelor biserici. Această tentativă de decizie sinodală la Kolimbari, de recunoaștere ca biserici a ereticilor condamnați de către Sinoade Ecumenice, constituie o nebunie spirituală și o lovitură de stat spirituală. Aceasta, în practică, este sincretism și ecumenism. Nu s-a mișcat mânia – facultatea rațională a sufletului – Arhiereilor „sinodali” împotriva lupilor înțelegători ai Bisericii. Din contră, „lupii” au fost numiți „oi” ale Uneia și singurei turme înțelegătoare, ale Bisericii. Ca urmare a acestui rezultat, concluzionăm că în Creta nu s-a întâmplat așteptata de către pliroma Bisericii a deliberării Arhiereilor „sinodali” cu Duhul Sfânt, nici nu a funcționat „praștia” Duhului Sfânt pentru condamnarea din nou a ereticilor. În special, pentru romano-catolici, în mod verbal am mărturisit credința noastră în definiția Sinodului al doilea Ecumenic, dar în mod practic noi am anulat această credință, recunoscând ca biserici nu numai pe aceștia, dar și alte comunități creștine, care se opun acestei definiții, prin filioque.

După cum se știe, orice adaos la Simbolul de credință (Crez) – fie el și explicativ corect – este condamnat de către Sinoadele Ecumenice de după al treilea (inclusiv) și cei care o fac, s-a hotărât ca să fie caterisiți și excomunicați de către Biserică. Așadar, în mod clar filioque, ca adaos, este condamnat – în mod indirect, automat și în avans – de către Sinoade Ecumenice ca și erezie, din moment ce au decăzut din Biserică cei care o înfiază ca și adaos, conform cu hotărârile Sinoadelor amintite mai sus. De aceea și eterodoxia lui filioque a romano-catolicilor și a tuturor protestanților este o erezie vrednică de condamnat.

De altfel, adaosul filioque a fost condamnat în vremea lui Fotie cel Mare la Sinodul din 879/80 (al optulea Ecumenic), unde a participat și reprezentanța Bisericii Romei, în timp ce au fost condamnate și alte învățături rele (kakodoxii) ale romano-catolicismului despre identitatea între fire și lucrări în Dumnezeul Treimic și despre caracterul creat al Harului Dumnezeiesc, la Sinoadele din 1331 și 1351. Dar și protestantismul a fost condamnat de către un șir de Sinoade ale Orientului Ortodox (1638, 1642, 1691).

În consecință, nu este posibil ca într-un text sinodal cu caracter dogmatic să nu existe precizie teologică și eterodocșii să fie recunoscuți ca biserici. Aceasta ar însemna fie că se face o scădere conștientă în dogma eclesiologică, fie că există o dualitate de limbaj, cu tot ce aceasta implică. Cu votarea celui de-al șaselea document, care se caracterizează prin neclaritățile intenționate și mai ales prin contradicțiile teologice, „Conferința Arhierească” din Creta a consolidat instituțional ecumenismul, introducând astfel și promovând confuzia eclesiologică în conștiințele credincioșilor. In mod special reamintesc paragraful 16, unde se afirmă următoarele: „Unul din organele principale în istoria mișcării ecumenice este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB)… în paralel există și alte organisme intercreștine și organe regionale, precum „Conferința Bisericilor Europene” (CEB), „Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu”, și „Consiliul Panafrican al Bisericilor”. Acestea, împreună cu Consiliul Mondial al Bisericilor susțin o importantă misiune pentru promovarea unității lumii creștine”.

Acceptarea termenului de biserică pentru eterodocși și în mod special pentru protestanți, întâlnim până la saturație și în paragrafele 19 și 21 în același text. Formularea de mai sus înseamnă că noi, Biserica Ortodoxă, suntem de acord că eterodocșii-eretici contribuie în mod important la promovarea unității lumii creștine! De aici se atestă că cei care au votat și cei care au semnat acest text nu au conștientizat, în mod sigur, că „Ecumenismul are duh de răutate și este condus de duhuri necurate”, conform cu experiența harismatică a fericitului Bătrân (Gheron) Efrem Katunakiotul. Poziția de bază a ecumenismului este pluralismul dogmatic. Aceasta înseamnă, în mod practic, legalizarea coexistenței diferitelor credințe deosebite între ele din punct de vedere dogmatic. Oricine contestă acest pluralism dogmatic este caracterizat ca fanatic și fundamentalist. In paralel, ecumeniștii nu permit evaluări axiologice cu privire la exactitatea, superioritatea sau inferioritatea diferitelor religii. În ecumenism toți au loc. Pentru că unitatea în acesta nu este împiedicată de varietatea diferitelor credințe, lucru care este eclesiologic inacceptabil, din punct de vedere ortodox.

Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.

Însă, cu câte s-au scris contradictoriu față de eclesiologie în documentul al VI-lea se dă impresia că sunt batjocoriți creștinii eterodocși, de vreme ce la început sunt numiți „biserici eterodoxe”, adică eretici, iar în continuare sunt numiți biserici. Nu este permis să subestimăm inteligența lor. Înțeleg bine că nu-i iubim cu adevărat, pentru că nu le spunem adevărul în mod clar. Le spunem minciuni, cum că ar fi biserici. Și în acest mod nu-i ajutăm, pentru că nu-i chemăm la pocăință și la negarea alunecărilor lor dogmatice, astfel încât să fie încorporați în singura Biserică adevărată, cea Ortodoxă. Din fericire, suficient de mulți Arhierei nu au semnat acest document, din motive dogmatice.

În documentul despre „Taina Cununiei și impedimentele la aceasta”, nu voi repeta cele pe care le-am scris referitor la aceasta în prima mea scrisoare către Sfântul Sinod, la 3-2-2016, ca să nu vă obosesc. Voi adăuga numai că, în timp ce canonul 72 al Sinodului Ecumenic Quinisext așează condițiile eclesiologico-dogmatice pentru existența Tainei bisericești a Cununiei, decizia „Conferinței” Arhiereilor la Kolimbari Creta – cu totul necanonic și neautorizat – dă posibilitatea Bisericilor Autocefale Locale să devieze de la învățătura dogmatică despre Taine a Bisericii. În mod specific, recomandarea propusă a căsătoriilor mixte ca iconomie – dincolo de anticanonicitatea și ilegalitatea ei, dar și oximoronul relativizării unui canon (72) al unui Sinod Ecumenic (Quinisext) de către un „Sinod” mai mic, la care face trimitere tema – este, eclesiologic, extrem de neteologică. De altminteri, de aceea se recomandă în mod foarte sever de către canonul 72 anularea sau desfacerea acestei căsătorii, ca o conviețuire nelegitimă din punct de vedere eclesiologic. Mai departe chiar, argumentarea teologică a canonului, nu lasă loc deloc pentru nici o iconomie. „Căci nu trebuie să amestecăm cele neamestecate”, notează canonul, „după cum nici oaia nu se încaieră cu lupul tot așa nici partea lui Hristos cu moștenirea celor păcătoși; iar dacă va încălca cineva cele hotărâte de noi, să se afurisească”. Așadar, al 72 canon nu recomandă iconomia, ci atrage atenția asupra gravității nelegiuirii. Devierea de la canonul specificat constituie o foarte gravă ilegalitate și „para-iconomie” canonică, care are, de asemenea, foarte grave urmări eclesiologice, din moment ce amestecă cele neamestecate într-un „amestec neamestecat”, amestecă eclesiologic împreună pe „oaie” cu „lupul” și „partea” lui Hristos cu „moștenirea” păcătoșilor. Însă o astfel de amestecare este eclesiologic de neconceput, iar teologic și spiritual de neacceptat.

În documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” se dă impresia că se încearcă introducerea în același spațiu (în aceeași arcă) a Ortodocșilor și a eterodocșilor, uneori și a celor de altă religie. Aceasta este evident atunci când toate referirile la pace, care este trăită în Biserica Ortodoxă ca și rod al Duhului Sfânt, se pot înțelege ca adresându-se și la cei care sunt în afara ei, fără impunerea vreunei condiții în prealabil. În practică, însă, aceasta golește de înțelesul ei Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și însăși Biserica, din moment ce lasă să se înțeleagă că pacea lui Hristos, ca și lucrare necreată a Sa, ar putea să fie realizată și să fie făcută familiară și în afara acesteia de către eterodocși și de către oameni, simplu, „de bine”, eventual și de către atei. Aceasta nu numai că nu o recomandă ca mărturie (ortodoxă), dar provoacă și confuzie între credincioși cu privire la identitatea Bisericii și la „pacea” dăruită ei „de sus”.

În ceea ce privește problema Diasporei Ortodoxe, suntem de părere că odată cu această „Conferință Arhierească” s-a încercat o rezolvare necanonică – chiar și dacă este numai vremelnică – a Adunărilor Episcopale, care nu numai că nu tratează, ci perpetuează etnofiletismul deja condamnat în mod sinodal (1872).

După „Sinodul” din Creta s-a editat „Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” (Creta, 2016), care prezintă neconcordanțe teologice. De aceea ne vom referi, pe scurt, la acestea. Mai precis, în paragraful al doilea se consemnează următoarele: „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”. Aici se naște, în mod rezonabil, întrebarea logică și teologică: Cum „Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească constituie mărturia autentică a credinței în fața Dumnezeu-omului Hristos…”, când acesta recunoaște pe nestorieni,, monofiziți, pe anticalcedonieni și pe monoteliți ca biserici, odată ce aceștia au Hristologia condamnată de Sinoade Ecumenice?

În primul paragraf se pomenesc Sinoade de prestigiu sobornicesc de autoritate sobornicească, după cum sunt cel de pe timpul lui Fotie cel Mare și al Sfântului Grigorie Palama și Sinodul din 1484, care repudiază pseudo-sinodul de la Florența. Ba încă și Sinoadele care repudiază credințele protestante. Cum se împacă însă acestea toate cu recunoașterea romano-catolicilor și a protestanților ca biserici?

În paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”. Această afirmație, însă, este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Pussan. Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut, ca biserică, pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.

În ceea ce privește „Mesajul” „Conferinței Arhierești”, acesta recapitulează deciziile luate și, în paralel, e o provocare la adresa inteligenței credincioșilor informați. Mai precis, în primul paragraf al „Mesajului” se notează următoarele: „Principala prioritate a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe Dumnezeiasca Împărtășanie și pr succesiunea apostolică a Episcopilor. Unitatea existentă are nevoie să fie întărită și să aducă roade noi”.

Întrebarea rezonabilă a cititorilor acestui „Mesaj” este: Cum este proclamată atât de triumfalist unitatea Bisericii Ortodoxe, când este cunoscut că la această „Întrunire” nu au participat patru Patriarhate, care reprezintă în mod covârșitor mai mulți credincioși decât cei care au fost reprezentați de către cei zece Întâistătători care au participat la aceasta? Și cum se face referire cu atâta ușurință la Dumnezeiasca Împărtășanie ca temei al unității, din moment ce este în vigoare oprirea comuniunii liturgice între două vechi Patriarhii, a Ierusalimului și a Antiohiei?

În același paragraf se menționează: „Sinodicalitatea inspiră organizarea, modul în care se iau deciziile și îi determină cursul”. Însă, există vreo mărturie în istoria Sinoadelor Bisericii Ortodoxe, la care hotărârile să se fi luat numai de către Întâistătători și fără votul Arhiereilor participanți?

În al treilea paragraf se face referire la dialogurile teologice cu eterodocșii și se menționează în mod caracteristic: „Dialogurile pe care desfășoară Biserica Ortodoxă nu înseamnă niciodată compromis în problemele de credință”. Aici amintim în mod semnificativ, din nou, documentele de la Balamand, de la Porto Alegre, de la Ravenna, de la Pussan, care conțin grave erezii eclesiologice.

Toate acestea de mai sus le spun cu dragoste plină de durere și respect față de rangul arhieresc al Dumneavoastră, fără a avea vreo altă aspirație, decât numai aceea că dorim să rămânem întotdeauna, ca membre vii, în Trupul tainic al lui Hristos, în Biserica Lui.

 

3 comentarii

Filed under Uncategorized

Dimitrios Tselenghidis – Scurtă evaluare a Sfântului și Marelui Sinod

4 comentarii

Filed under Uncategorized