Arhive lunare: Septembrie 2013

Predica la Duminica Sfintei Maria Egipteanca 2013 (despre Viata in Hristos in contemporaneitate)

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Sf IGNATIE Briancianinov: Despre folosul anathemei!

Predică la Duminica Ortodoxiei

Sf. Ignatie Brianceaninov

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.

Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.

Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.

Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).

“Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, “Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.

Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. “Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, “căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.

În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.

Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.

Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.

A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.

Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.

La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.

Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.

Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: “Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.

Biserica vesteşte: “Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

“Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.

“Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.

“Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

“Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.

“Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

“Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

“Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

“Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.

“Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

“Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.

Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. “In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.

SURSA: http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php via dogmaticaempirica.wordpress.com

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Documentul datorita caruia a iesit Biserica Georgiei din „Consiliul Mondial al Bisericilor”

Iubitorii de Hristos din Biserica Georgiei nu s-au mulţumit să se vaite că fac parte dintr-o Biserică aflată în ghearele apostaziei, ci au luat atitudine. Datorită lor, Biserica Georgiei a rupt legăturile cu monstruosul trup al Consiliului Mondial al Bisericilor. E de dorit ca şi în România să existe o luptă similară, întrucât adevărul este acelaşi – şi în Georgia, şi în România, ba chiar şi la Constantinopol… (Nota mea – D.V.)

Scrisoare deschisă către Patriarhului Ilia al Georgiei

de la Obştea Mănăstirii Sfântul Shio din Mghvime

„Hristos Domnul a numit acea Biserică care păstrează mărturisirea cea adevărata şi mântuitoare Biserica Sobornicească. Pentru această mărturisire l-a numit pe Petru binecuvântat, când a declarat că «pe această piatră [adică, a dreptei credinţe] voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui» (Mat. 16, 18)” – Sfântul Maxim Mărturisitorul (Migne PG 90, 132A)

„Am ajuns orfani, fără de tată” – Plângerile lui Ieremia

„Cine citeşte să înţeleagă” – Mat. 24,15

În vechea Sodomă trăia dreptul Lot cu familia sa. Dumnezeul cel îndelung-răbdător, aşteptând convertirea, schimbarea inimilor sodomiţilor, le-a dăruit tot ceea ce aveau de trebuinţă: apă, aer, hrană…viaţa însăşi. Lot era pentru ei o pildă de virtute, un model de îndreptare. Dar în zadar. Măsura fărădelegii şi a păcatului era dincolo de orice limită; Domnul a scos afară familia lui Lot şi a distrus cetatea prin foc, luând acea viaţă pe care le-o dăruise. Ca şi Sodoma se preface acea Biserică în care grozăvia învăţăturilor eretice îşi află un loc de cinste. Îndelung-răbdător şi mult-milostiv este Domnul şi, precum distrugerea Sodomei a fost întârziată de dragul dreptului Lot, la fel, de dragul drepţilor Săi slujitori din vremea aceasta, El nu îşi va îndepărta harul Sfântului Duh de la Biserica aceea care a rătăcit spre bezna ereziei, care Îi este atât de vrăjmaşă. Dar pentru câtă vreme? Unde este limita dincolo de care fărădelegea întrece îndelung-răbdarea şi milostivirea Sa? Dacă vremea pentru un exod precum cel al lui Lot a venit, atunci această vreme înseamnă sfârşitul perioadei [îngăduită pentru pocăinţă], este vremea pentru îndeplinirea judecăţii lui Dumnezeu, vremea pentru mânia cea dreaptă, vremea pentru luarea de la noi chiar a Sfântului Duh. Plecarea din mijlocul păcatului a adevăraţilor fii ai Bisericii slujeşte drept semn al morţii duhovniceşti a ierarhiei Bisericii Locale. Şi doar atunci când Domnul îi va chema la El pe toţi cei credincioşi Lui – adevărata Sa Biserică – harul Sfântului Său Duh va părăsi cu desăvârşire adunarea acelora care vor rămâne în urmă.

Lot i-a avertizat pe ginerii lui asupra judecăţii lui ce avea să vină în curând, însă aceştia au râs de el. Şi ginerii săi au ars împreună cu sodomiţii.

Avem şi exemplul ninivitenilor. Ninivitenii s-au pocăit şi judecata lui Dumnezeu nu s-a mai arătat. Dar cel al Sodomei? Era Sodoma în stare să se schimbe? Sodoma, în care nu exista nici măcar conştientizarea nevoii de îndreptare?

Ecumenismul este erezie! Aceasta este limpede. Mai mult decât atât, este erezia ereziilor.
Dintre toate erorile aşa-numitului „ecumenism”, eroarea fundamentală şi cea mai profundă este cea referitoare la natura Bisericii înseşi. Aceasta este o erezie ecleziologică. Este contrară mărturisirii de credinţă niceo-constantinopolitane, căci susţine că nu există vreo „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”
Aşa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” chiar în denumirea sa conţine o contradicţie a doctrinei creştin-ortodoxe referitoare la Biserică. Şi în a sa „Teorie a Ramurilor” respinge într-un mod desăvârşit această dogmă. Iar „Consiliul” se străduieşte să împlinească această respingere fundamentală prin practica sa militantă a „pluralismului religios”.
Biserica Ortodoxă, participând la activităţile mai sus numitului „Consiliu Mondial al Bisericilor”, îşi declară consimţământul faţă de toate învăţăturile şi activităţile sale [ale CMB]. Chiar prin acest mijloc ea devine parte a minciunii şi a tuturor greşelilor Consiliului. Ea devine eretică în măsura în care Consiliul însuşi este eretic.
Această erezie pătrunde şi mai adânc în trupul Bisericii prin participarea ierarhiei în diverse forme de împreună-celebrări liturgice oficiate de instituţiile Consiliului în decursul activităţilor ei obişnuite.
Biserica Ortodoxă Georgiană (BOG) a fost un membru activ al CMB un răstimp destul de îndelungat (din 1962). Această participare intensă, manifestată în activităţile ierarhilor din treptele superioare, este calea de cădere în erezie sau, mai degrabă, este în fond deja în erezie.
Atât în numeroasele apariţii publice, cât şi ex cathedra, ierarhii din treptele superioare ale BOG s-au arătat a fi apologeţi şi propovăduitori ai ereziei ecumenismului. La Sinodul Local din 1995 participarea în această mişcare a fost înregistrată în documentele oficiale şi confirmată de autoritatea ecleziastică. Prin acest mijloc, erezia a fost clar inserată în trupul Bisericii Locale Georgiene
Când Biserica începe în orice grad să accepte învăţături eretice, atunci harul mântuitor slăbeşte întru ea. Odată ce Biserica, luată în întregime, acceptă erezia, atunci harul mântuitor părăseşte comunitatea, deoarece mântuirea pentru membrii ei devine imposibilă, chiar dacă ei şi-ar da vieţile pentru convingerile lor.
Există doar două căi de scăpare din situaţia care a apărut în BOG: fie Biserica renunţă la greşeala sa, fie cei care îşi doresc mântuirea părăsesc adunarea celor necredincioşi
Respingerea de către Biserică a ereziei ecumenismului trebuie să fie exprimată prin plecare sa din CMB. Nu există altă cale.
Aceasta poate fi făcută doar de către ierarhii din treptele superioare ale BOG – acesta este prerogativa lor. Însă ierarhii refuză să facă astfel.
Unii dintre ierarhi consideră că un asemenea pas ar fi discordant faţă de progresele contemporane de integrare globală. În propriile lor concepţii subordonând viaţa Bisericii simplelor legi prin care funcţionează societatea, ei îi ameninţă pe creştini cu dificultăţi economice, politice, religioase, cu izolare culturală şi o multitudine asemănătoare de orori imaginare.
Un asemenea mod de gândire se bazează pe lipsa de credinţă în purtarea de grijă dumnezeiască a Creatorului şi Întemeietorului Bisericii pentru aceasta. Ceea ce este necredinţă, este veritabil ateism, ce captivează mintea şi conştiinţa. Ei nu îşi dau seama că Domnul nu îi părăseşte pe adevăraţii Săi slujitori. Ochiul Său nu doarme; şi puternică este mâna Sa cea dreaptă.
Alţi ierarhi, neavând o conştiinţă creştină adevărată şi nedorind să înţeleagă însăşi esenţa dogmelor Bisericii lui Hristos, socotesc că a fi membru al CMB nu este un păcat atât de mare. Unii ca aceştia caută prin diverse compromisuri să înşele şi pe Dumnezeu, şi pe ei înşişi.
Aşa că ce îi rămâne de făcut unui creştin ortodox care îşi caută mântuirea, care este sigur că această mântuire nu este posibilă fără o adevărată credinţă, liberă de monstruozitatea ereziei?
„…iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară”. ( Fapte 5, 41)

„…Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.” (Canonul al XV-lea al Primul/al Doilea Sinod local de la Constantinopol)

În comentariul său asupra Canonului al XIV-lea al Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic, Zonara scrie: „Sunt de asemenea eretici şi cei care chiar şi numai parţial sunt în dezacord cu învăţătura Bisericii sau care doar o distorsionează uşor”.

Mănăstirea Dreptului nostru Părinte Shio din Mghvime (cel ce s-a nevoit într-o peşteră) rupe comuniunea cu Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea, Catholicos al Întregii Georgii, din cauza ereziei ecumenismului.

Arhimandritul Gheorghe, Stareţul Mănăstirii
Arhimandritul Ioan

Ieromonahul Nicolae
Monahul Chiril

Fratele Visarion

Fratele Guram

14/27 aprilie 1997

Mănăstirea Betania rupe comuniunea cu Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea Catholicos al Întregii Georgii din cauza ereziei ecumenismului.

Stareţul Mănăstirii, Ieromonahul Agheu

Monahul Eutihie
Monahul Gavriil

18 aprilie / 1 mai 1997

Stareţul Mănăstirii Zarzma, Arhimandritul Gheorghe, rupe comuniunea cu Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea, Catholicos al Întregii Georgii şi cu Episcopul Serghie de Akhaltsikhe din cauza faptului că au căzut în erezia ecumenismului

Arhimandritul Gheorghe

2/15 mai 1997

Către Preafericitul Părinte Patriarh Ilia al II-lea, Catholicos al Întregii Georgii,
şi Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Georgiene

Preafericirea Voastră, Preasfinţiţi Episcopi,

Cu smerenie vă aducem la cunoştinţă că având binecuvântarea episcopului în funcţie al Eparhiei de Shemokmedi, Episcopul Iosif, o întrunire a clerului din Guria a fost ţinută pe data de 6/19 mai, anul curent. La această întrunire am discutat despre situaţia care a apărut în sânul Bisericii Mamă, mai cu seamă declaraţiile obştilor Mănăstirilor Sfântul Shio din Mghvime, Betania, Sfântul David din Garedzhe. Cu smerenie vă rugăm să nu sfâşiaţi cămaşa Bisericii lui Hristos prin schismă.

În numele dragostei, hotărâţi-vă să părăsiţi Consiliul Mondial al Bisericilor.

În caz contrar, vom subscrie deciziei obştilor mai sus menţionate şi vom rupe comuniunea cu Sfinţiile Voastre.

1 ) Stareţul Mănăstirii Sfântul Nicolae din Shemokmedi, Arhimandritul Nicolae
2) Părintele duhovnic al Mănăstirii Dzhikheti, Arhimandritul Andrei
3) Preotul paroh al Catedralei din Shemokmedi, Protopopul Vasile

4) Preotul paroh al Bisericii Sfinţii Iulita şi Chiric, Preotul Matei

5) Preotul paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe din Dvabchu, Preotul Constantin
6) Diaconul Catedralei din Shemokmedi, Pr. Chiriac

12 comentarii

Din categoria Uncategorized

Biserica trebuie sa iasa din „captivitatea babilonica” a „Consiliului Mondial al Bisericilor” Semnati petitia „Cerem iesirea Bisericii Ortodoxe Romane din Consiliul Mondial al Bisericilor!”

Felicit aceasta initiativa binecuvantata de Dumnezeu! Mare lucru este crearea acestei miscari a Bisericii de iesire din „captivitatea babilonica” a „Consiliului Mondial al Bisericilor”.
Biserica este Una, nu exista mai multe Biserici. De aceea chiar simpla prezenta ca membru intr-un organism care are denumirea de „biserici” intuneca singura Biserica si anume Biserica Ortodoxa, singura in care omul se poate mantui. Sunt pentru dialogul cu eterodocsii, dar pe baze ortodoxe. E necesar sa facem misiune in occident, dar CMB este organismul care impiedica misiunea Bisericii. CMB pune pe picior de egalitate toate ereziile denumindu-le „biserici”, deci Biserica Ortodoxa, care are in constiinta Ei ca este singura Biserica (conform Crezului), nu poate sa discute pornind de la ideea ca ar fi egala cu toate ereziile. Modul in care Biserica Ortodxa poate face misiune este in afara CMB, care tocmai impiedica misiunea Bisericii, din moment ce considera toate ereziile a fi „biserici” si avand mantuire.
preot Matei Vulcanescu
parohia Sf Paraskevi, Veria, Grecia

http://www.petitieonline.ro/petitie/cerem_iesirea_bor_din_consiliul_mondial_al_bisericilor_-p66791155.html

Semneaza petitia

Cerem iesirea BOR din Consiliul Mondial al Bisericilor!

13/09/2013
Categorie: Religie, spiritualitate.
Destinatar: Patriarhia Romana

Hristos,apoi urmasii sai,Sfintii Apostoli si Parinti ai Bisericii au invatat in permanenta ca Biserica e numai una!

Dupa cate se stie,Biserica Ortodoxa Romana face parte din Consiliul Mondial al „bisericilor” organizatie care inca din denumirea ei ataca dogma despre unicitatea Bisericii.Intrarea in CMB reprezinta un pas mare catre apostazia deplina(acceptarea eclesiologiei ecumeniste si potirul comun cu ereticii),astfel ca suntem in pericol sa nu mai avem Biserica locala in curand.

Mai jos un link cu scrisoarea care a determinat pe Patriarhul Georgiei sa scoata patriarhia sa din CMB:

http://www.danionvasile.ro/blog/documentul-datorita-caruia-a-iesit-biserica-georgiei-din-cmb/

Semnati si marturisiti cat mai multi!!!

Toate bune!

Autor: Andrei Dinu

13 comentarii

Din categoria Uncategorized

Exagerarile si lipsa de discernamant a unor stilisti a dus la iesirea lor din Biserica lui Hristos! (Gheronda Filotei Zervakos)-(nu ne referim la cei care din binecuvantate pricini, respectand Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol au intrerupt pomenirea ierarhilor eretici, cum au fost Mitropolitul Augustin de Florina, Muntele Athos, si alti mitropoliti din Grecia care au intrerupt pomenirea raupomenitului patriarh Atenagoras, cel impreuna cu Iuda si Arie in nepocainta si iad se gaseste azi)

În satul lui Partenie era un tânăr oarecare pe care câţiva vechi calendarişti, în Paros, l-au convins să nu meargă la Biserică, să nu se spovedească, să nu se împărtăşească cu preacuratele Taine, pentru că va merge în iad, pentru că prin noul calendar nu există Liturghie, nici Taine. Câţi merg la Biserică după noul calendar, se spovedesc şi se împărtăşesc, toţi sunt ai iadului. Îngrozit, tânărul s-a îndepărtat de Biserică şi de Sfânta Împărtăşanie şi a păţit nefericitul ceea ce zice Sfântul Chiril: „Cei ce se îndepărtează pe ei înşişi de Biserică şi de Sfintele Taine se fac vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului”. Însă înduratul Dumnezeu nu l-a lăsat să se piardă, pentru că din simplitate a fost rătăcit de către vechii calendarişti. Şi atunci când s-a îmbolnăvit şi s-a apropiat de moarte, într-o zi, a intrat in camera sa o mulţime de demoni, îl îmbrăţişau şi-i spuneau: Am venit să te luăm, eşti al nostru. În prezenţa şi la vederea necuraţilor demoni, tânărul s-a îngrozit şi a strigat cu glas mare: Ajutor! Ajutor! Scoateţi-i pe aceşti negri care au venit să mă ia! Părinţii alergară îngroziţi, la fel şi vecinii, şi-l întrebară ce a păţit. Acesta mai tare striga: Scoateţi-i pe negrii care au venit să mă ia!

Părinţii şi cei care veniseră în grabă nu vedeau pe nimeni şi încercau să-l mângâiem dar el tremura continuu, plângea şi striga să-i scoată afară. După ce a văzut că niciun ajutor nu i-au dat, a spus către părinţii săi: Aduceţi-mi-l pe preotul Filotei ca să mă spovedesc! Şi pentru că i-au spus că lipseşte, le-a zis: Aduceţi-l pe preotul Manole. I-au zis: Este nou-calendarist, iar tu nu ai fost niciodată la Biserică, pentru că era nou-calendarist şi nici nu-l salutai. Cum îl convingi acum să vină? Am greşit, am greşit! Aduceţi-l ca să mă spovedesc.

I-au adus la cunoştinţă, a venit, iar tânărul s-a spovedit. Când a intrat insa preotul, demonii au ieşit şi stăteau la uşă. Iar când preotul i-a citit rugăciunea de iertare, negrii şi urâţii demoni au fugit plângând, şi intrând câţiva tineri frumoşi, minunaţi la înfăţişare, l-au îmbrăţişat şi i-au spus: Pentru că te-ai spovedit curat, am venit în ajutorul tău. Tânărul a încetat să mai plângă, să se mai teamă şi cu glasuri de mulţumire, cu faţa luminoasă şi liniştită, îi chema pe părinţi şi pe vecini ca să vadă strălucirea şi frumuseţea acelor tineri, dar ca nişte nevrednici aceia nu-i vedeau.După trei zile a spus părinţilor săi: Aduceţi-i la cunoştinţă părintelui Manole ca mâine la orele 9 să vină să mă împărtăşească, pentru că tinerii care mi-au vorbit, mi-au spus că mă vor lua cu ei. Astfel s-a şi întâmplat şi a plecat zâmbind şi cu nădejdi bune în Ierusalimul cel de sus.

În Syros erau doi ieromonahi-duhovnici fanatici şi zelotişti, foarte râvnitori ai calendarului vechi, care îi sfătuiau şi îi învăţau pe oameni, pe creştini, să nu se mai ducă la Biserică, să nu se mai împărtăşească cu Preacuratele Taine. În loc să se împărtăşească, să prefere să umple un pahar de vin şi să afunde în el o felie de pâine şi să mănânce, aceasta ar fi mai de preferat. De asemenea, copiilor lor, în loc să-i boteze preoţii nou-calendarişti, să prefere să le facă o baie în mare sau să pună într-o vană apă şi să-i spele. Iar unul mai fanatic spunea că împărtăşania nou-calendariştilor o pune jos şi o calcă în picioare şi spunea şi un cuvânt ruşinos.Şi aveau între ei atâta ură, invidie şi răutate încât nu se ocupau cu nimic altceva, cât de mult îi preocupa să meargă la oamenii cunoscuţi lor şi la cei necunoscuţi, să se judece unul pe altul, cu judecăţi înfricoşătoare şi cu clevetiri groaznice. Se făcuse o mare sminteală în oraşul Syros.

Câţiva oameni cuminţi şi cu frică de Dumnezeu mă roagă să-i împac. Am încercat să-i conving că sunt datori ca creştini şi, mai mult, ca ieromonahi şi duhovnici, să se ierte, să se împace, să zădărnicească invidia şi duşmănia, ca să nu moară în duşmănie. A fost însă imposibil. Pe unul prin multe pilde şi învăţături din Evanghelie, l-am convins să se ierte. Celălalt a fost imposibil de înduplecat, de aceea i-am spus: Dacă nu-l ierţi, să nu mai liturghiseşti, pentru că Hristos spune: Mai întâi să te împaci cu vrăjmaşul tău şi atunci să-ţi aduci darul şi jertfa ta. Eu, îmi spune, voi liturghisi… Dar în loc să liturghisească, după puţine zile după ce i-am spus să nu liturghisească, a luat un cuţit şi s-a dus să junghie pe nepotul unui negustor pentru că îi luase banii. Şi pentru că poliţistul l-a închis pentru câteva zile şi l-a ameninţat să nu se mai atingă vreodată de nepotul aceluia, pentru că îl va pedepsi, s-a dus ca un alt Iuda şi a luat o funie şi şi-a făcut un ştreang ca să se sugrume. Dar în clipa aceea l-a văzut o femeie care a strigat şi au alergat de i-au tăiat funia şi a fost salvat.

Dar pentru că hulea, l-au închis la azil. Şi când s-a apropiat de moarte şi s-a dus preotul să-l împărtăşească, l-a găsit că-şi mânca necurăţiile! Şi astfel a murit neîmpărtăşit, el care zicea că Împărtăşania nou-calendariştilor o pune jos şi o calcă în picioare şi o amestecă în necurăţii. Iar când l-au dezgropat l-au găsit neputrezit. Cadavrul lui era negru, răspândea un miros greu, gura îi era deschisă şi limba îi atârna în afara gurii. Acestea sunt isprăvile vechilor calendarişti fanatici care au îndepărtat iubirea şi ţin strâns vechiul calendar ca să nu-l piardă.

Dacă aş vrea să număr rătăcirile şi ereziile vechilor calendarişti în care au căzut o dată cu introducerea noului calendar, nu-mi va ajunge timpul. În afara rebotezării, a mirungerii din nou, a îndrăznelii unora de a nu intra în Bisericile creştinilor nou-calendarişti, a nu se închina la sfintele icoane, a trece pe lângă Biserici şi a nu-şi face semnul Crucii şi a spune că bisericile s-au catolicizat, icoanele s-au întinat. Iar atunci când bat clopotele bisericilor pentru sărbătoarea vreunui sfânt, unii vechi-calendarişti spuneau că este sărbătoarea sfinţilor catolici.

O călugăriţă vechi-calendaristă de la mănăstirea de maici din Tynos, trecând pe dinaintea uşilor Bisericii Mănăstirii în Marea Vineri şi văzându-l pe Hristos răstignit pe lemn în mijlocul bisericii s-a întors cu spatele la Hristos. La observaţiile unei alte călugăriţe vechi-calendariste cum de nu îi este ruşine, a răspuns cu impertinenţă şi fără evlavie: Acest Hristos nu este al nostru, este al catolicilor. Mă opresc, nu mai spun altceva. Spun doar atât: „Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac”, nici ce zic.
Ia aminte, să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să fii întotdeauna lângă El.

Cu iubire părintească şi rugăciuni din inimă
Arhimandritul Filotheos”

(Preluat de pe http://www.impantokratoros.gr/5C53DEB4.el.aspx şi tradus din greceşte de Leontie monahul)

7 comentarii

Din categoria Uncategorized

Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei recunoaste pe papistași ca fiind eretici afurisiți de Biserica conform filmuletului dedicat vietii Sfântului Grigorie Palama.

Sfantul Grigorie Palama este unul din marii sfinti ai Bisericii, supranumit, datorita vietii sale si mai ales marturisirii sale al doilea Ioan Gura de Aur. Din pacate, nu multi sunt cei care cunosc viata sa si mai ales lupta sa impotriva „ecumenistilor” vremii lui.

preot Matei Vulcanescu, Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized