Arhive pe etichete: parintele matei vulcanescu

Conferinta la Tomis: parintele Gheorghe Metallinos si domnul Dimitrie Tselenghidis

http://www.radiodobrogea.ro/5787-pr-prof-gheorghios-metallinos-si-prof-dimitrios-tselenghidis-la-constanta/

„Orice om se mantuieste prin marturisirea exacta a credintei”

Preot Profesor Gheorghios Metallinos – “Importanta invataturii Sfantului Grigorie Palama pentru societatea contemporana”

Profesor Dimitrios Tselenghidis – “Importanţa dogmei în dialogurile cu eterodocşii pentru unitatea în Hristos”

Intrebari si raspunsuri.

Reclame

6 comentarii

Din categoria Uncategorized

Intervenția Mitropolitului Serafim de Pireu în Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe a Eladei in problema declarațiilor de la întrunirea „Consiliului Mondial al Bisericilor” de la Busan (noiembrie 2013) unde se referă în mod expres la declarațiile eretice ale Mitropolitului Nifon al Târgoviștei

10 februarie 2014

Preafericite Parinte Arhiepiscop al Atenei si al intregii Elade, domnule Ieronim, Presedinte al Sfantului Sinod,
Iubiti frati arhierei ai Bisericii Ortodoxe a Eladei,
––––––––––––––––––––––––––––––––

Cuvântarea Arhiepiscopului Târgoviștei, domnul Nifon,

Dureroasă a fost și prezența ortodoxă la Adunarea de la Busan prin cuvântarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop al Târgoviștei, domnul Nifon, reprezentant al Bisericii Romaniei, care a constatat ca unitatea Bisericii a fost pierdutâ și ca Biserica existenta, fiind divizată, este si sacramental incompletă, și că nu știm care grupare crestină este urmașă a Bisericii Vechi de la Ierusalim, si că toți oamenii sunt frati in Hristos, și ca Botezul creștin nu este altceva decat un grad sacramental mai înalt, in familia spirituală a umanitații.
Inaltpreasfințitul domn Nifon a tăcut si a tăinuit faptul că se alterează eclesiologia ortodoxă in „Consiliul Mondial al Bisericilor” pretextând ca in CMB „se apară valorile noastre morale tradiționale” cum ar fi „valorile familiei creștine”.

–––––––––––––––––––––––
Sfantul Ciprian (sec III ) subliniaza Unitatea Bisericii in episcopi, in Sfanta Euharistie si in ortodoxia credintei. Spune Sfantul Parinte: „Dumnezeu, Unul Este, Hristos unul este si Biserica Una este, credinta una este, si turma de credinciosi, una este, lipita prin conglasuire in puternica unire a Trupului”Liber de Unitate Ecclesiæ 23, PL 4, 517B: «Deus unus est, et Christus unus, et una Ecclesia ejus, et fides una, et plebs una in solidam corporis unitatem concordiæ glutino copulata».
Eclesiologia Sfantului Ciprian este, asa cum spune ssi profesorul Fidas, acceptata de constiinta Bisericii,ortodoxa.

–––––––––––––––––––––––

Cel mai mic frate in Hristos,

+ Serafim
Mitropolitul Pireului

fragment din Scrisoarea Oficiala catre Sfantul Sinod al Bisericii Greciei, originalul il puteti prelua de la pagina oficiala a Mitropoliei Pireului:
http://imp.gr/2012-03-27-20-22-23/735-%CE%B5%CE%BF%CF%81%CF%84%CE%B1%CF%83%CE%BC%CF%8C%CF%82-%CE%B8-%CE%BF%CE%B9%CE%BA%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B5%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AE%CF%82-%CF%83%CF%85%CE%BD%CF%8C%CE%B4%CE%BF%CF%85-%CE%BA%CE%B1%CE%B9-%CE%B2%CF%81%CE%AC%CE%B2%CE%B5%CF%85%CF%83%CE%B7-%CE%BF%CE%B9%CE%BA%CE%BF%CE%B3%CE%AD%CE%BD%CE%B5%CE%B9%CE%B1%CF%82-%CE%BC%CE%B1%CF%81%CF%84%CE%AF%CE%BD%CE%BF%CF%85.html
sursa 2: http://aktines.blogspot.gr/2014/03/2013-busan_7559.html
traducere preot Matei Vulcanescu

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2014/03/31/ips-serafim-pireu-ips-nifon-busan-cmb/#more-74015

vedeti si: https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2014/01/03/raspuns-pentru-cei-care-afirma-ca-biserica-ar-fi-divizata-biserica-este-una-si-se-numeste-biserica-ortodoxa/

https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2013/11/16/mitropolitul-nifon-al-targovistei-se-roaga-impreuna-cu-ereticii-la-intrunirea-consiliului-mondial-al-bisericilor-si-marturiseste-alt-crez-decat-crezul-ortodox-in-4-noiembrie-in-busan-republica-ko/

https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2013/11/15/marturia-ortodoxa-de-la-a-zecea-adunare-generala-a-consiliului-mondial-al-bisericilor-din-busan-2013-declaratia-de-unitate-si-discursul-rostit-de-mitropolitul-nifon-al-targoviste/

https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2014/01/21/mesajul-preafericitului-parinte-patriarh-daniel-adresat-cu-ocazia-saptamanii-de-rugaciune-pentru-unitatea-crestinilor-18-25-ianuarie-2014-nu-explica-un-lucru-fundamental-si-anume-faptul-ca-biserica/

11 comentarii

Din categoria Uncategorized

Are the Copts orthodox? Sunt Coptii ortodocsi?

Interview with father Athanasios Henein, former coptic monophysite priest converted to Orthodoxy. Father Athanasios was also the head of the Coptic Monophysite Community of Athens and all Greece and was close to the Coptic Patriarch Shenouda the 3rd. Currently, father Athanasios is an Archpriest in the Orthodox Metropolitanate of Piraeus.

Interviu cu parintele Athanasios Henein, fost preot copt monofisit convertit la Ortodoxie.
Parintele Athanasie a fost seful Comunitatii Monofisite Copte din Atena si din toata Grecia, apropiat al Patriarhului Copt Senuda al III-lea. In prezent, parintele Athanasie este Protoprezbiter in Mitropolia Ortodoxa a Pireului.

The heretical doctrines in the Coptic cult are not limited to Pope Shenouda. They date from Dioscorus, Severus and their early followers.
A good source for this matter is the book Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Are the Anti-Chalcedonians Orthodox?) published by the Holy Monastery of Grigoriou, in the Holy Mountain Athos, in 1995, and containing various texts, either of the whole Community of the Holy Mountain, or of other Holy Mountain monks, regarding the Anti-Chalcedonians, their doctrine and the Orthodox position regarding them and the ecumenist “dialogue”. This book was written and originally published in Greek (it was translated in Romanian, in 2007, and published by the Evanghelismos Publishing House, the edition that I am using; I am unaware of translations in other languages).
The book lists numerous dogmatical mistakes of Severus of Antioch, e.g. in the chapter “A contribution to the inter-orthodox dialogue on the „orthodoxy” of the Anti-Chalcedonians”, point C: Dogmatical differences, pp. 69-100. Among numerous other heresies present in the miaphysite doctrine (they fill 31 pages…), Severus (quoted after Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) says: „When we anathematize those that teach about the two natures of Emmanuel after the union, as well as about their actions (works) and properties, we do not condemn such people because they speak about natures or actions or properties, but because they say two natures after union and attribute actions and properties to each of them, dividing them between the two natures”.
Clearly here Severus teaches a non-orthodox view of not accepting “two natures after union” (i.e. not accepting the Orthodox dogma as upheld by Chalcedon), and teaches monothelitism and monoenergism (which are condemned by the VIth Ecumenical Council) as well.
Also, as observed by Saint Anastasios of Sinai and Saint John of Damascus, and confirmed by the Holy Mountanin fathers after analyzing the work of the Anti-Chalcedonian theologian V. C. Samuel, Severus follows the doctrine of partial essences (by which persons are partial essences, and which is also followed by Arius) – thus, in his acceptance as described by St. Anastasios of Sinai, “the one nature of Christ is composed of two partial essences and two halved hypostases” – a “composite nature” doctrine which is totally against Orthodoxy.
As discussed further in the book (pp. 109-117), the Christology of Severus, as it claims the two natures of Christ as somehow (imaginarily, say the Holy Mountain monks) distinct but yet at the same time united in a composite one, and is avowedly monothelitist and monoenergist, indeed does not appear to upheld the non-mingling of the natures of Christ when under logical scrutiny.
Thus, miaphysitism is explicitly monothelitist and monoenergist and (through the “composite nature” statements and the systematic rejection of the Chalcedonian formulation) implicitly monophysite despite the denial of “hard” Eutychian monophysitism.
Also, the position of the Anti-Chalcedonians in the ecumenist „dialogue” is that “one united divine-human nature in Christ” is an acceptable formulation, as mentioned in the First Common Statement at Anba Bishoy, 1989. In the Second Common Statement, at Chambesy, 1990, the Anti-Chalcedonians do not explicitly adopt the Fourth Ecumenical Council and all subsequent Ecumenical Councils, but make use of a devious formulation to make the Orthodox accept their rejection of these Councils. This shows that the “miaphysite” doctrine is heretical and opposes Orthodoxy, and the two Common Statements quoted above are not proofs of the Orthodoxy of the miaphysites but unacceptable dogmatic concessions by the participating Orthodox. It is not the Ecumenical Councils that had a terminological misunderstanding, it is the modern ecumenist “Orthodox” that do not understand or do not consider the implications of the terminology they adopt.
Copts wishing to express “an Orthodox phronema” should indeed explicitly reject all the doctrine of Dioscorus and Severus, and fully embrace the Orthodox teaching, that of all Ecumenical Councils.

Doctrinele eretice ale cultului copt nu sunt limitate la papa Shenouda. Ele datează de la Dioscor, Sever şi adepţii lor de la acea vreme.
O sursă bună în această privinţă este cartea Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Sunt anticalcedonienii ortodocşi?) publicată de Sf. Mănăstire athonită Grigoriu în 1995, şi conţinând diverse texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor părinţi athoniţi despre anticalcedonieni, doctrinal lor şi poziţia ortodoxă privindu-i pe aceştia şi „dialogul” ecumenist. Această carte, scrisă şi publicată original în greacă, a fost tradusă în română în 2007 şi publicată la editura Evanghelismos, ediţia pe care o folosesc; nu am cunoştinţă să fi fost tradusă în alte limbi.
Cartea listează numeroase erori dogmatice ale lui Sever de Antiohia, d. ex. în capitolul „O contribuţie la dialogul inter-ortodox asupra „ortodoxiei” anticalcedonienilor”, punctul C: Diferenţe dogmatice, pp. 69-100. Între multe alte erezii prezente în doctrina miafizită (ocupă 31 pagini…), Sever (citat după Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) spune: „Atunci când anatematizăm pe cei care învaţă despre două firi ale lui Emanuel după unire, precum şi despre lucrările lor şi însuşirile lor, nu-i condamnăm pe unii ca aceştia pentru că vorbesc despre firi sau lucrări sau însuşiri, ci pentru că zic două firi după unire şi atribuie lucrările şi însuşirile fiecăreia dintre ele, împărţindu-le între cele două firi”.
În mod clar, aici Sever învaţă o perspectivă ne-ortodoxă, ce nu acceptă „două firi după unire” (adică nu acceptă dogma ortodoxă aşa cum e susţinută de Chalcedon), şi învaţă de asemenea monotelismul şi monoenergismul (ambele condamnate de al VIlea Sinod Ecumenicl).
De asemenea, după cum observă Sfinţii Anastasie Sinaitul şi Ioan Damaschinul, şi părinţii aghioriţi confirmă după analiza lucrării teologului anticalcedonian V. C. Samuel, Sever urmează doctrina esenţelor parţiale (după are persoanele sunt esenţe parţiale, urmată şi de Arie) – astfel, în accepţiunea lui, după cum o descrie Sf. Anastasie Sinaitul, „firea cea una a lui Hristos este alcătuită din două esenţe parţiale şi două ipostasuri înjumătăţite”, învăţătură ce ajunge la o „fire compusă” şi este total împotriva Ortodoxiei.
După cum se discută mai apoi în carte (pp. 109-117), hristologia lui Sever, ce susţine că cele două firi ale lui Hristos sunt cumva distincte (distincţia fiind imaginară, spun părinţii atoniţi) şi în acelaşi timp unite într-una compusă, şi este pe faţă monotelită şi monoenergistă, într-adevăr, la o analiză logică, nu apare ca susţinând neamestecarea firilor lui Hristos.
Astfel, miafizitismul este în mod explicit monotelit şi monoenergist şi (prin afirmaţiile despre „firea compusă” şi respingerea sistematică a formulării de la Chalcedon) în mod implicit monofizit, în pofida negării monofizitismului „pur” al lui Eutihie.
De asemenea, poziţia anticalcedonienilor în „dialogul” ecumenist este că „o natură divino-umană unită” este o formulare acceptabilă, după cum se menţionează în Prima Declaraţie Comună de la Anba Bishoy, 1989. În cea de-a doua Declaraţie Comună, de la Chambesy, 1990, anticalcedonienii nu adoptă în mod explicit Al IV-lea Sinod Ecumenic şi Sinoadele Ecumenice ulterioare, ci folosesc o formulare evazivă pentru a face pe ortodocşi să le accepte refuzul acestor Sinoade. Aceasta arată că doctrina „miafizită” este eretică şi se opune Ortodoxiei, iar cele două Declaraţii Comune citate mai sus nu dovedesc ortodoxia miafiziţilor ci concesiile dogmatice inacceptabile făcute de ortodocşii participanţi. Nu la Sinoadele Ecumenice a existat o problemă de neînţelegere terminologică, ci „ortodocşii” ecumenişti moderni nu înţeleg sau nu iau în considerare implicaţiile terminologiei pe care o adoptă.
Copţii care doresc să exprime „o înţelegere [phronema] ortodoxă” ar trebui, într-adevăr, să se lepede explicit de toate învăţăturile lui Dioscor şi Sever, şi să îmbrăţişeze deplin învăţătura ortodoxă, cea a tuturor Sinoadelor Ecumenice.
Alexandru Iftime

54 comentarii

Din categoria Uncategorized

A intrat in istorie pomenirea Sfintilor Parinti de la Sinodul al VIII-lea Ecumenic (Sinodul ce a condamnat erezia papistasa Filioque), eveniment sarbatorit in Mitropolia Pireului de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului si IPS Serafim Mitropolitul Pireului

DSC_5285DSC_5188DSC_5299DSC_5289http://www.romfea.gr/ieres-mitropoleis/22297-8

Prăznuirea Sinodului VIII Ecumenic, rânduită în prima Duminică după Sf. Fotie cel Mare, 9 februarie 2014, instituită local în Mitropolia Pireului cu participarea Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului

Prăznuirea Sinodului al VIII-lea Ecumenic în sfânta Mitropolie a Pireului

Înaltpreasfințitul Teodosie a arătat în predica Sa faptul că Sinodul de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare a subliniat un adevăr dogmatic receptat de întreaga Biserică Dreptslăvitoare, ce a rămas în conștiința poporului dreptcredincios, la acest Sinod participând atât Răsăritul cât și Apusul, ceea ce dovedește că nu a fost doar un sinod local, ci a fost Ecumenic.
Înaltpreasfintitul Teodosie a mai spus că la vechile anateme au fost adăugate noile anateme ale Sinodului VIII Ecumenic împotriva adaosului Filioque și că la acest Sinod a fost recunoscut Sinodul din anul 787 împotriva iconomahilor ca al VII-lea Sinod Ecumenic (Sinodul biruinței Sfintelor Icoane).

DSC_5254

Bucurându-se de excepționala și binecuvântata împreună-slujire a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop de Tomis Teodosie, din cadrul Patriarhiei României, Profesor de Noul Testament și Decan al Facultății de Teologie a Universității de Stat din Constanța, Sfânta Mitropolie a Pireului a prăznuit strălucit – după pomenirea sărbătorească a Sfântului Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, care este și protectorul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei – cinstita pomenire a celor 383 de Părinți de-Dumnezeu-purtători care au întrunit la Constantinopol, în anii 879-880 și sub președinția acestui sfânt întocmai cu Apostolii, Sfântul Sinod, care a fost caracterizat de distinși teologi, oameni cu viață sfântă, ca al VIII-lea Sinod Ecumenic.

Mai multe informatii despre acest subiect citiți mai jos

Traducere Tatiana Petrache(G.O.), Sursa: http://www.romfea.gr/ieres-mitropoleis/22297-8

http://www.imp.gr/2012-03-27-20-22-23/705-%CE%B5%CE%BF%CF%81%CF%84%CE%B1%CF%83%CF%84%CE%B9%CE%BA%CF%8C%CF%82-%CF%80%CE%B1%CE%BD%CE%B7%CE%B3%CF%85%CF%81%CE%B9%CF%83%CE%BC%CF%8C%CF%82-8%CE%B7%CF%82-%CE%BF%CE%B9%CE%BA%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B5%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AE%CF%82-%CF%83%CF%85%CE%BD%CF%8C%CE%B4%CE%BF%CF%85.html

Temele pe care le-a abordat Sinodul VIII Ecumenic

Sinodul Ecumenic din 879-880 considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, a abordat temele ivite în intervalul de timp imediat anterior: confirmarea lui Fotie pe tronul Patriarhal şi ridicarea anatemelor Sinodului din 869-870, recunoaşterea cutumelor şi tradiţiilor bisericeşti ale fiecărei Biserici Locale, printre care era şi hirotonia „din rândul poporului” a Episcopilor, valabilitatea deciziilor fiecărei Biserici Locale, poziţia Episcopului în Biserică şi relaţia dintre Episcop şi monah, după cum se arată în Sfintele Canoane pe care le-a redactat acest Sinod Ecumenic, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei şi condamnarea ereziei Filioque.

Sinodul VIII Ecumenic
Sinodul al VIII-lea ecumenic a avut loc la Constantinopol în 879-880, pe timpul împăratului Vasile I Macedoneanul. La acest sinod s-a hotărât reabilitarea patriarhului Fotie cel Mare (care fusese depus şi excomunicat la Sinodul tâlhăresc din 869-870) şi restaurarea lui în scaunul patriarhal de la Constantinopol. De asemenea, au fost anatematizaţi toţi cei care modificaseră Crezul Niceo-Constantinopolitan, condamnându-se astfel, în mod implicit, Filioque.
Acest sinod a fost iniţial acceptat şi pe deplin aprobat de către papalitatea de la Roma (ai cărei delegaţi au fost prezenţi la sinod, la iniţiativa Papei Ioan al VIII-lea), dar a fost ulterior repudiat de Biserica Romano-Catolică, în secolul al XI-lea, care a considerat că acest sinod nu a fost unul ecumenic, ci unul tâlhăresc.[1]
Cuprins [ascunde]
1 Desfăşurarea sinodului
2 Controversa cu privire la ecumenicitatea sinodului
3 A se vedea şi
4 Note
5 Surse
6 Legături externe
Desfăşurarea sinodului

În anul 869, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul, de comun acord cu Papa Adrian al II-lea, convocase un sinod la Constantinopol, sinod cunoscut ulterior ca Sinodul tâlhăresc din 869-870. În cadrul lucrărilor acestui sinod, a fost depus şi excomunicat Patriarhul Constantinopolului Fotie cel Mare, acuzat (pe nedrept) de erezie. Motivele reale erau însă altele, de natură politică (împăratul Vasile I Macedoneanul dorea să se alieze cu papa de la Roma şi cu împăratul francilor Ludovic al II-lea cel Tânăr), subiectivă (Vasile Macedoneanul nu uitase că Fotie fusese protejatul lui Mihail al III-lea, pe care el îl detronase şi îl ucisese) şi religioasă (Fotie se opunea expansiunii culturale şi religioase a „latinilor” în Bulgaria şi era de asemenea un opozant ferm al doctrinei Filioque).[2]
De asemenea, acel sinod confirmase plasarea Patriarhiei Constantinopolului pe primul loc ca cinstire între cele patru patriarhii răsăritene tradiţionale (deci înaintea Patriarhiei Alexandriei, a Antiohiei şi a Ierusalimului).
Cel care l-a înlocuit pe Fotie cel Mare în scaunul patriarhal de la Constantinopol, Ignatie I, şi care mai fusese patriarh şi între anii 847-858, a continuat în linii mari direcţiile de acţiune urmate de Fotie. Astfel, Ignatie a refuzat să cedeze în faţa papalităţii şi i-a readus pe bulgari în sfera de influenţă a Constantinopolului după anul 870. Când tensiunile politice din Constantinopol s-au mai potolit, Fotie a fost rechemat la Constantinopol (în 876), împăratul Vasile I încredinţându-i chiar educaţia fiilor săi; mai mult, el devine totodată sfetnic al lui Ignatie, care avea să-l recomande drept succesor al său. După adormirea lui Ignatie pe 23 octombrie 877, Fotie a fost reaşezat pe tronul patriarhal, el având şi recomandarea lui Ignatie în acest sens.
La cererea insistentă a celor patru patriarhii răsăritene tradiţionale, împăratul Vasile I Macedoneanul a convocat în anul 879 un nou sinod, tot la Constantinopol, care, printre altele, să repare nedreptatea care i se făcuse Sf. Fotie cel Mare la sinodul tâlhăresc din 869-870. La sinod au venit reprezentanţii tuturor celor cinci patriarhii din acea vreme (inclusiv cei ai Bisericii de la Roma, trimişi de către Papa Ioan al VIII-lea) – în total un număr de 383 episcopi.
În cadrul lucrărilor sinodului a fost confirmată reînscăunarea lui Fotie ca Patriarh al Constantinopolului.
Fapt foarte important, acum apare momentul care va duce la schisma definitivă dintre catolici si ortodocşi. În fraza din Crezul niceo-constantinopolitan „… Sfântul Duh… care din Tatăl purcede”, catolicii au adăugat „… şi de la Fiul” (în latineşte „Filioque”). Una dintre cauzele pentru care această adăugare a fost facută poate fi aceea că textele originale greceşti, traduse imperfect în limbile occidentale, puteau să nu arate exact Sfânta Treime şi egalitatea celor trei: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. O altă cauză mai veche poate fi afirmarea, în lupta împotriva arianismului din Spania secolului VII, a divinităţii Fiului şi a Sfântului Duh.
În final, sinodul a condamnat, de asemenea, orice modificare a Crezului Niceo-Constantinopolitan original, condamnând astfel adăugarea expresiei „Filioque” în conţinutul Crezului, ca fiind o erezie. Se dădea astfel câştig de cauză punctului de vedere ortodox, puternic susţinut de Fotie cel Mare în polemica sa împotriva Romei.
Controversa cu privire la ecumenicitatea sinodului

Până în prezent, Biserica Ortodoxă nu a enunțat încă oficial o definiție universal acceptabilă asupra modului în care se poate stabili caracterul ecumenic al unui Sinod. Părerea acceptată aproape în unanimitate este că un Sinod poate fi considerat ecumenic și infailibil atunci când, și în măsura în care, acesta mărturisește Adevărul așa cum a fost lăsat, prin Sfânta Tradiţie, de către Sfinții Părinți ai Bisericii.
Pentru unii ortodocși, nu a mai existat nici un Sinod de o amploare sau semnificație comparabilă cu primele șapte Sinoade Ecumenice. Unele întruniri ale ierarhilor unor Biserici locale au fost numite „pan-ortodoxe”, dar acestea au fost mai degrabă simple reuniuni ale ierarhilor din diferite jurisdicții Ortodoxe Răsăritene care erau părți interesate în rezolvarea unor chestiuni specifice. Din acest punct de vedere, nu a mai existat nici un Sinod într-adevăr Ecumenic după anul 787.
Din punctul de vedere al altora, inclusiv teologi ai secolului XX, ca Pr. John S. Romanides și Pr. Georgios Metallinos (ambii vorbesc despre „Sinodul al VIII-lea” și al „IX-lea Ecumenic”), Pr. Georgios Dragas și Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) de Nafpaktos, există și alte sinoade cu caracter ecumenic după primele șapte. De asemenea, Enciclica Patriarhilor Ortodocși din 1848 (care a fost semnată de patriarhii de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria, și a fost aprobată de Sfintele Sinoade ale primelor trei Biserici amintite) se referă în mod explicit la „Al VIII-lea Sinod Ecumenic”
Cei care consideră aceste sinoade ulterioare (al VIII-lea, din 879-880, și al IX-lea, din 1341-1351) drept Sinoade Ecumenice vorbesc și despre limitarea numărului de Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe la numai șapte ca despre un efect al influenței Ordinului catolic al iezuiților în Rusia (parte din așa numita „captivitate occidentală a Ortodoxiei”).
A se vedea şi

Sinod
Sinoade ecumenice
Note

↑ John Meyendorff, „Rome and Orthodoxy: Is Authority Still the Issue?”, Living Tradition, St. Vladimir’s Seminary Press, 1978, pp. 63-80
↑ The Life of Patriarch Photios of Constantinople, by Despina Stratoudaki White
Surse

Legături externe

The Eighth Ecumenical Council: Constantinople IV (879/880) and the Condemnation of the Filioque Addition and Doctrine, by Protopresbyter George Dion Dragas
The Eighth and Ninth Ecumenical Councils

36 comentarii

Din categoria Uncategorized

Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos!

Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos sa aduca lumina in sufletele noastre, astfel incat sa pasim pe calea cea stramta care duce catre Imparatia Cerurilor.

Sa nu uitam ca inainte de a fi cetateni ai unei anumite tari suntem cetateni ai Cerului.

Sa invatam sa iubim si sa capatam discernamatul de a deosebi adevarata iubire de iubirologie.

Sa uram erezia dar sa iubim pe eretic si sa dorim venirea lui la Biserica lui Hristos, care este Imparatia Cerurilor pe pamant.

Sa lepadam din cugetele noastre cea mai crunta erezie, si anume ereizia ecumenista, care, la fel ca si erezia lui Arie, sfasie camasa lui Hristos.

Sa nu fim ipocriti si sa le ascundem adevarul eterodocsilor, si anume ca atat cat raman departe de Biserica Ortodoxa sunt si departe de corabia mantuirii.

Sa marturisim ca Biserica este Una si ca protestantii,neoprotestantii(penticostalii, etc) papistasii, monofizitii si toate celelalte erezii sunt inafara Ei.

Sa marturisim cu tarie cum ca nu putem vedea in eretici si in ereziile lor Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca.

Sa marturisim ca ereticii trebuie sa lepede ereziile lor si asa sa se uneasca cu Biserica Ortodoxa prin baia Botezului.

Sa marturism ca toti eterodocsii nu boteaza ci caricaturizeaza botezul adevarat, si ca pseudobotezul lor este facut intr-o treime falsa ce nu are nimic deaface cu Sfanta Treime si cu Biserica lui Hristos, a carui poarta de intrare este.

Numai astfel putem fi bineplacuti lui Dumnezeu cel nascut in ieslea din Betleem, altfel ne alaturam celor care merg pe calea cea larga ce duce la pieire.
Cu drag,

preot Matei Vulcanescu


misiunea ortodoxa in lumea de azi:

O scrisoare lipsita de ipocrizie: https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2013/12/15/scrisoarea-mitropolitului-ieremia-profesor-emerit-universitar-de-vechiul-testament-al-universitatii-capodistriene-teologie-atena-al-gortinei-peloponez-catre-arhiepiscopul-romano-catolic-nico/

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Scrisoarea Mitropolitului Ieremia al Gortinei (profesor emerit de Vechiul Testament al Universitatii Capodistriene, Atena) catre Arhiepiscopul Romano-Catolic Nicolae

Sfanta Mitropolie a Gortinei si Megalopoleo
Numar de protocol 1000
10 Decembrie 2013

Domnule Nicolae,
Romano-«Catolice» Arhiepiscope al insulelor Naxos, Tinos, Andros si Mikonos

Sa fiti sanatos,

Am primit scrisoarea Domniei Voastre in care va exprimati ingrijorarea pentru faptul ca am folosit in scrisorile Noastre catre Domnia Voastra cuvantul «papistas» si nu «Catolic» si pentru aceasta intrerupeti dialogul dintre noi. In aceasta scrisoare vreau sa va explic de ce nu folosesc termenul de «Catolici» adresandu-ma Domniei Voastre si celor de o credinta cu Voi.

Dupa cum nu acceptam ca sunteti Biserica, tot asa nu acceptam ca sunteti «Catolici». Este adevarat ca in prima scrisoare a noastra am folosit cuvantul «Catolici», pentru ca a intrat in uzul general pentru Papistasi, dar este utilizat in mod gresit din punct de vedere teologic.
Ieri seara, am primit un telefon din partea unui coleg arhiereu din Sfantul Sinod al Bisericii Greciei care m-a felicitat pentru prima scrisoare, dar mi-a spus: faci o greseala. Greseala pe care am facut-o, Domnule Nicolae, este faptul ca am folosit termenul de “Catolic” adresandu-ma Dumneavoastra in loc sa folosesc termenul corect teologic “ Adunarea papistasa” sau “papistasi”.
I-am multumit Mitropolitului care mi-a facut observatia si imediat m-am apucat, cu multa bucurie, sa indrept greseala, inlocuind in scrisoare “Catolici” cu “Papistasi”.
Si spun “cu multa bucurie” pentru ca expresia Mitropolitului este adevarata.
Vreau sa spun ca acest arhiereu nu este dintre cei cunoscuti si nici nu s-a exprimat in public ca anti-papist.
Domnule Nicolae, nu poate fi vorba de o «minoritate antipapista», de clerici si laici care ar crede ca papistasii sunt eretici, asa cum va exprimati in scrisoarea precedenta. Sunt multimi si multimi de clerici si popor care exprima credinta ortodoxa cum ca papistasii sunt eretici si se afla in afara Bisericii.

In prezenta scrisoare vreau sa va demonstrez teologic de ce nu putem sa va numim «Catolici» si sa sprijin afirmatia cum ca noi, Ortodocsii, suntem Catolicii si Biserica noastra este « Una, Sfanta, Catolica si Apostolica », asa cum marturisim in Crezul nostru.
Catolic (Katholikos) se numeste acela care primeste TOATA invatatura de credinta a Bisericii (CAT-OLO-toata, cuprinde totul, este fara lipsa). Cel care nu accepta TOATA invatatura Bisercii, dar alege anumite invataturi, adaugand sau scotand din ea, adica acela si aceia care nu accepta CATOLICITATEA (totalitatea) invataturii de credinta a Bisericii, ci aleg numai parti din ea, sunt numiti ERETICI.
Noi, ortodocsii, Domnule Nicolae, credem toata invatatura pe care a dat-o Hristos Apostolilor, si Apostolii ucenicilor lor, fara ca sa stirbeasca nici o litera, si de aceea ne numim CATOLICI.
Voi, papistasii, puteti sa spuneti ca nu ati schimbat invatatura Sfintilor Parinti si a Sinoadelor Ecumenice? Nu puteti !
Am sa ma refer numai la o singura schimbare pe care ati facut-o (din multe altele). Ce va spune Filioque ? Prin Filioque va inchinati la o alta «treime», aveti alta dogma triadologica, diferita de cea a Sfintilor Parinti de la Sinoadele Ecumenice. Cu adevarat invatatura despre Filioque (ca Duhul Sfant ar purcede si de la Filul ) este o parasire dureroasa a Dogmei Bisericii despre Sfanta Treime.
Numai si numai pentru Filioque papistasii sunt mari eretici, asa cum erau in vechime Pnevmatomahii (cei care negau dumnezeirea Duhului Sfant), si am sa va explic de ce :

In dogma teologiei despre Treime doua lucruri sunt esentiale : A) Fiinta Dumnezeiasca, Unica ; si B)Cele trei Persoane Sfinte (Treimea de Persoane). In ceea ce priveste Treimea Persoanelor, este esential modul de existenta a Lor (Tatal nenascut si nepurces, Fiul nascut din Tatal si Duhul Sfant purces din Tatal).
Pnevmatomahii au lovit in primul pilon al Dogmei despre Sfanta Treimie, si anume in dumnezeirea Duhului Sfant, si de aceea au fost condamnati ca eretici la al doilea Sinod Ecumenic.
Voi, in schimb, cu Filioque, loviti in al doilea pilon al Dogmei Treimii, si anume in modul de existenta a Duhului Sfant, pentru ca spuneti, fara sa va pocaiti pana astazi, ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul (Filioque). Va intreb deci : Dupa care logica vechii pnevmatomahi, care au stricat primul pilon al Dogmei Treimii, dumnezeirea Duhului Sfant, sunt eretici si vrednici de afurisanie, iar voi papistasii, care ati stricat al doilea pilon al Dogmei despre Sfanta Treime, adica insusirile ipostatice ale Sfintelor Persoane, dupa care logica, spun, voi nu sunteti eretici si vrednici de afurisanie ?
Dogma voastra Filioque este o adevarata blasfemie la adresa Duhului Sfant si am sa va spun de ce, domnule Nicolae : Sfantul Grigorie Teologul, voind sa vorbeasca despre dumnezeirea Duhului Sfant, spune urmatorul lucru, simplu, puternic si frumos : «Daca Duhul nu este Dumnezeu asa cum spun pnevmatomahii , in primul rand sa mearga sa se indumnezeiasca El primul si apoi sa vina sa ma indumnezeiasca pe mine ca om».
Voi, prin erezia Filioque il prezentati ca neputincios pe Duhul Sfant, ca si cum nu ar fi suficient un singur izvor al modului existentei Sale, si anume Tatal, ci il prezentati atat de neputincios, incat e nevoie si de al doilea izvor al existentei Sale, si anume Fiul.
Noi ne rugam Duhului Sfant ca sa ne intareasca in lupta noastra cu pacatul. Dar daca ar fi asa cum spuneti voi, ar trebui sa spunem si noi impreuna cu Sfantul Grigorie Teologul : Sa se duca intai Acesta sa se intareasca (pentru ca ar avea nevoie de doua izvoare ale existentei Lui), si apoi sa vina sa ma intareasca si pe mine, omul neputincios.

Ce sa mai spunem de infailibilitatea papala !
Sfantul Iustin Popovici spune ca exista trei mari caderi in lume : caderea lui Lucifer, caderea lui Adam si caderea Papei. Vedeti cum caderea Papei este pusa pe aceeasi treapta cu caderea lui Lucifer.
Avand in vedere invatatura Parintilor, nu pot in nici un fel sa va numesc «catolic», ci papistas.

In scrisoarea precedenta ati spus ca daca ar fi trait azi Sfantul Cosma Etolianul, Sfantul Grigorie Palama sau alti Parinti din vechime nu s-ar fi exprimat asa cum s-au exprimat in vremea aceea ci «sunt sigur », spuneti, ca ar fi vorbit cum vorbesc Parintii de astazi ai Bisericii.
Acest cuvant al Domniei Voastre este infricosator si ascunde o alta mare erezie a vremurilor noastre, prin faptul ca Parintii din epoca veche ar fi in dezacord cu Parintii din epoca noua, adica ii aratati pe Parinti ca si cum ar fi in dezacord intre ei sau chiar cu ei insisi, pentru a se adapta la conditiile actuale.
Din acest cuvant al Domniei Voastre am inteles care este radacina asa-numitilor «neopatristici», mai exact radacina sunteti voi, papistasii.
Nu, Domnule! Biserica Ortodoxa nu accepta dezacordul intre Sfintii Parinti, accepta doar acordul lor si acest lucru se vede in pictura bisericeasca in care Parintii sunt pictati sa semene unii cu ceilalti si acest lucru exprima faptul ca un sfant a preluat aceeasi invatatura de la inaintasul sau si a dat-o mai departe ucenicilor sai. Iar modul in care acesta traditie veche, rezolva problemele epocii contemporane, fara sa fie schimbata, fara sa devina «neopatristica», reprezinta un capitol frumos al Patrologiei noastre, de care s-ar folosi cititorii nostri, daca l-ar studia.
Domnule Nicolae, va rog sa imi demonstrati stiitific si teologic ca eu ar trebui sa folosesc termenul de « catolic », si atunci eu am sa il folosesc.
Demonstrati-mi ca sunteti in acelasi duh cu Sfintele Sinoade Ecumenice si cu Sfintii Parinti aratandu-mi ca Filioque este sustinut biblic si patristic si din clipa aceea si eu am sa va numesc « catolic », ca pe cel care primeste toata credinta Parintilor, fara sa schimbe nimic. Istoria Bisericii ne arata ca nu tineti TOATA credinta si de aceea nu va pot numi « catolici » . Cum sa va numesc ?
Sunteti papistas ! Demonstrati-mi, daca puteti, din textele voastre catolicitatea voastra, urmand si nu intrerupand dialogul.
Va salut, Domnule,

Ieremia
Mitropolit al Gortinei

sursa in limba greaca: http://aktines.blogspot.gr/2013/12/blog-post_3737.html

Traducere preot Matei Vulcanescu

Nota traducatorului : In scrisoarea precedenta Inaltprasfintitul Ieremia ii explica domnului Nicolae de ce nu poate sa il numeasca « Preasfintite » sau cu alt titlu bisericesc, pentru simplul motiv ca acesta nu este in Biserica cea Una.

8 comentarii

Din categoria Uncategorized

Exista doua feluri de homeopatie? Homeopatia rea si homeopatia buna, a Doctorului Pavel Chirila?

Fragment de la lansarea de carte „Homeopatia. O abordare stiintifica si teologica”
Oana Iftime, Alexandru iftime

pentru mai multe informatii: https://sites.google.com/site/oiftime/home/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana

Homeopatia- o pseudoştiinţă păgână
O. Iftime, Al. Iftime

Ce este homeopatia?

Homeopatia, întemeiată de către Samuel Christian Friedrich Hahnemann (1755-1843), medic german, este clasificată, la ora actuală, printre ramurile medicinei alternative sau complementare, care grupează alte metode de promovare şi restaurare a stării de sănătate decât cele aparţinând medicinei „clasice” (hipocratice, alopate).
Principiile de bază ale homeopatiei, aşa cum le-a enunţat fondatorul său, şi cum s-au propagat până în ziua de astăzi, contrazic o importantă serie de elemente din medicina „clasică”, nehomeopată, precum şi din ştiinţă, în general, motiv pentru care homeopatia, deşi din ce în ce mai agreată de către marele public, rămâne, la nivelul comunităţilor ştiinţifice, un domeniu controversat, controversă care tinde să se extindă şi în domeniul teologic.
În acest context şi în căutarea unor explicaţii plauzibile şi a unor fundamente solide ale practicii lor, unii homeopaţi se îndreaptă către dezvoltări recente din domeniul ştiinţific, alţii către tradiţii spirituale, sau chiar către o îmbinare între posibile explicaţii materialiste, respectiv idealiste. O analiză riguroasă a pretenţiilor homeopaţilor conduce, însă, la concluzia că homeopatia este lipsită de orice întemeiere ştiinţifică, actuală sau potenţială, fiind, în schimb, lesne de demonstrat, atât din perspectiva ştiinţifică, a antropologiei culturale, precum şi din perspectiva teologiei ortodoxe, că sistemul homeopat este fondat pe credinţe păgâne şi reprezintă, în aspectele sale practice, o formă de magie simpatică.

Principiile homeopatiei

S. Hahnemann a văzut în homeopatie o alternativă la o medicină adesea ineficientă şi excesiv de invazivă.
Dacă medicina clasică este întemeiată pe principiul contrariilor, tratamentul urmărind contracararea acţiunii factorului care a condus la îmbolnăvire, homeopatia se întemeiază pe principiul similitudinii, conform căruia simptomele vor fi combătute de către perturbări de acelaşi sens ca şi cele care generează simptomele de boală.
În privinţa bolii, Hahnemann avea o concepţie vitalistă (conformă cu filozofia vitalistă, care consideră că organismele vii sunt puse în mişcare de forţe de natură spirituală), în care maladiile (în fapt, colecţiile de simptome) sunt expresii ale dezechilibrului forţei vitale, forţă de natură spirituală care animă şi menţine organismul în bună stare. Unele boli se datorează perturbării transmise ereditar a forţei vitale (bolile cronice miasmatice). El nutrea credinţa că Dumnezeu a lăsat posibilitatea de vindecare pentru orice boală, iar în corespondenţa sa privată Hahnemann a pretins că metoda homeopată i-a fost revelată, elemente care, deja, ridică semne de întrebare, din perspectivă ortodoxă.
După Hahnemann, odată supusă unui dezechilibru indus în mod deliberat, cu ajutorul tratamentului homeopat, dezechilibru asemănător cu cel care a indus suferinţa, forţa vitală se poate reechilibra, restabilind starea de sănătate.
Tratamentul homeopat se efectuează cu ajutorul remediilor, preparate din diverse materii (care pot fi orice- minerale, părţi de animale şi plante, producţii patologice umane, ba chiar şi „materii imponderabile”, precum razele X, razele lunii, soarelui, stelelor, etc) supuse diluărilor şi sucusionărilor succesive. Diluarea materiei merge până la absenţa ei totală din lichidul în care este diluată (apă sau alcool), considerându-se, totodată, că exact acele remedii ultradiluate, din care materia de la care s-a pornit lipseşte, sunt „cele mai puternice”. Sucusionarea, numită şi dinamizare, implică lovirea ritmică a flaconului cu remediu de o suprafaţă dură, dar elastică (îmbrăcată în piele), fiind, aşadar, o formă de agitare mecanică.
După Hahnemann, metoda homeopată de preparare a remediilor ar spiritualiza materia, eliberând forţa medicinală a acesteia, capabilă să interacţioneze cu presupusa forţă vitală a organismelor.
Proprietăţile curative ale remediilor se identifică în baza proving-urilor, adică a probării lor pe persoane sănătoase (probanţi), care raportează orice schimbare (simptom) pe care au experimentat-o la nivel biologic sau psihic, odată cu consumul remediului probat. Elementele astfel descoperite determină caracterul remediului. În acord cu principiul homeopat al similitudinii, un remediu va fi potrivit pentru pacienţii care prezintă acelaşi tip de simptome ca şi cele apărute la probanţi pe parcursul testării respectivului remediu.
Homeopatia susţine că vindecă omul ca întreg material şi spiritual.

Homeopatia şi ştiinţa

După cum s-a precizat mai sus, abordarea homeopată are drept bază credința lui Hahnemann în forța vitală a organismului, respectiv în forța medicinală a remediilor, ambele de natură spirituală şi capabile să interacţioneze, pentru vindecarea organismului ca întreg material şi spiritual, așadar convingeri de natură filozofico-religioasă și nu niște elemente dovedite (şi nici dovedibile) științific. Conştienţi de neştiinţificitatea unei astfel de abordări, care exclude homeopatia din rândul ştiinţelor biomedicale, unii homeopaţi caută o explicaţie materialistă a acţiunii remediilor. Astfel, în rândurile homeopaţilor au apărut două curente: localismul, care susţine că proprietăţile vindecătoare ale remediilor se datorează a ceva din remediu, sau ataşat acestuia, respectiv non-localismul, care pune proprietăţile remediilor pe seama unor presupuse interacţiuni la distanţă între homeopat, pacient şi remediu.
Homeopaţii „localişti” invocă, cel mai adesea, „memoria apei”- proprietăţile remediilor s-ar datora structurării moleculelor de apă în „cristale lichide”, agregări de molecule stabile pe termen lung. Dar, ca şi consecinţă a arhitecturii lor, moleculele de apă aflată în stare lichidă nu pot forma astfel de agregări, ci numai reţele instabile, cu durată de viaţă foarte scurtă (de ordinul unor câtimi de secundă). A pretinde că sucusionarea determină apa să formeze reţele stabile pe termen lung înseamnă a susţine, de fapt, că o simplă agitare mecanică schimbă proprietăţile materiei, fapt total neştiinţific şi ilogic.
De asemenea, dacă se presupune că există o energie medicinală de natură materială a remediilor, se ridică problema inconsistenţei presupusului comportament al acestei energii. Dacă ea este eliberată prin sucusionare, înseamnă că orice agitare o eliberează/influenţează. Pe de o parte, totul, pe lume, ar fi sucusionat, dinamizat, energizat homeopat, pe de alta remediile nu ar avea cum să-şi păstreze identitatea, vulnerabilă la orice mişcare a flaconului.
Totodată, pretenția homeopaților privind structurarea moleculelor de apă în modele purtătoare de sens (tipice pentru fiecare remediu) aduce în discuție necesitatea pătrunderii de informație în sistem, informație care nu are de unde proveni, neputând fi extrasă din materie(?)/transmisă (?) printr-o agitare mecanică. Se pretinde că agitarea „învaţă” moleculele de apă proprietăţile altor materii, dizolvate în acea apă.
Se pune şi problema transmiterii proprietăților lichidului sucusionat către lactoză, vehiculul obişnuit al remediilor homeopate, care adesea se consumă sub forma unor „biluţe” de lactoză (un zahăr izolat din lapte, mult folosit în farmacie) peste care s-a picurat remediul, apoi au fost uscate bine (Hahnemann insista, chiar, asupra uscării riguroase a granulelor de lactoză). Cum preia lactoza presupusele proprietăți curative ale lichidului dinamizat, din moment ce acesta se evaporă? Şi, presupunând, prin absurd, că lactoza ar prelua aceste proprietăţi vindecătoare, cum de le mai percepe organismul, dat fiind că lactoza nu se absoarbe ca atare în intestin, ci descompusă în două molecule mai mici? De asemenea, aici homeopaţii se contrazic singuri, afirmând că proprietăţile vindecătoare se transmit lactozei, fiindcă aceasta nu este sucusionată, împreună cu remediul lichid, ci remediul lichid doar se picură peste lactoză. Or, conform tezelor homeopate, sucusionarea este cea care transmite proprietăţile vindecătoare ale materiei.
În încercarea de edificare a unei baze ştiinţifice a homeopatiei, unii autori ajung, din nefericire, să prezinte, în lucrările lor, date eronate, falsificate sau relocate, în mod inadecvat, din domeniul ştiinţific în cel filozofic, şi reciproc. În aceeaşi linie, adepţii homeopatiei recurg la anumite strategii adaptative, încercând, spre exemplu, să introducă în explicaţiile lor privind mecanismul de acţiune al remediilor elemente din domenii ştiinţifice cât mai dificil accesibile publicului larg (precum fizica cuantică sau biologia moleculară), deturnate ca sens, transformate în termeni filozofici, sau în simple etichete goale de conţinut. Relativ la această practică, există numeroase lucrări critice ale oponenţilor homeopatiei, ba, chiar, comentarii negative aparţinând homeopaţilor „serioşi”, care nu vor ca domeniul lor să fie infiltrat de persoane care confecţionează astfel de explicaţii frapant pseudoştiinţifice, ce fac o proastă impresie publicului cunoscător al noţiunilor ştiinţifice implicate.
Teoriile non-localiste asupra acţiunii remediilor se caracterizează cu deosebire prin utilizarea abuzivă a unor termeni (nu se poate spune „noţiuni”, având în vedere că respectivilor termeni li se atribuie conţinuturi străine de conţinuturile proprii lor în domeniul ştiinţific din care provin) din fizica cuantică, afirmând că între homeopat, remediu şi pacient există o legătură similară cu cea pe care o presupun anumite teorii a exista între unele particule. Dacă ştiinţifică nu este, această ipoteză aminteşte, în schimb, în mod izbitor, de „legea contagiunii”, care descrie, din perspectiva antropologiei culturale, un principiu de bază al magiei simpatice, aplicat de către vrăjitorii de pretutindeni, conform căruia între persoane şi obiecte există „legături” care pot transmite efectele acţiunilor magice. Modul de gândire tipic new-age, caracteristic multor partizani contemporani ai terapiilor complementare şi alternative, amestecând, conştient sau nu, elemente ştiinţifice cu diverse credinţe se vădeşte şi aici.

Homeopatia şi practica medicală

Există date din literatura de specialitate privind studii clinice proiectate pe modele recunoscute în lumea medicală şi care arată că homeopatia funcţionează, date care arată că ea nu funcţionează şi, în sfârşit, mărturii ale unor persoane care afirmă că au experiat în mod direct, ca subiecţi sau ca observatori, homeopatia în acţiune. Aparenţa poate fi, în acest punct, una de incomensurabil şi impenetrabil haos.
Existenţa mărturiilor persoanelor care au beneficiat de pe urma homeopatiei (în ciuda lipsei unei fundamentări ştiinţifice a acesteia şi a unor rezultate coerente ale studiilor clinice) este o piatră de poticnire pentru critica ştiinţifică a sistemului homeopat. „Discrepanţa dintre datele provenite din studii şi cele observaţionale [datele despre eficienţa homeopatiei culese din experienţa homeopaţilor şi a pacienţilor lor, n. trad.] continuă să fie intens dezbătută”, spune E. Ernst, un cunoscut critic al homeopatiei, care consideră, însă, problema tranşată, atribuind eficienţa homeopatiei efectelor (de tip placebo ale) abordării individualizate pentru fiecare pacient şi „întâlnirilor lungi şi empatice dintre pacient şi terapeut” (vezi Ernst E., 2007, The truth about homoeopathy, Br J Clin Pharmacol, 65, 163–164), tipice pentru practica homeopată.
Efectul placebo constă în ameliorarea stării de sănătate, în absenţa unui tratament medicamentos real, dar în prezenţa unei substanţe neutre, fără efect medicamentos, despre care, însă, bolnavul crede că este un medicament. Placebo se foloseşte pentru a testa eficienţa potenţialelor medicamente, nou descoperite- efectele lor se compară cu rezultatele obţinute cu placebo, pentru a vedea dacă au, într-adevăr, proprietăţi curative şi pacienţii nu s-au vindecat, de fapt, doar în baza unei mobilizări naturale a organismului, stârnită de încrederea în tratament. În acest sens, există date care infirmă ipoteza că homeopatia s-ar baza (numai) pe efecte placebo. Aplicaţiile din domeniul medicinei veterinare şi fitopatologiei (în bolile plantelor) pledează, de asemenea, pentru existenţa unor efecte diferite de placebo ale remediilor.
Dacă o acţiune de natură fizică a remediilor este exclusă, pe baze ştiinţifice şi logice, şi nu este vorba nici despre efecte placebo, atunci ce anume se întâmplă în homeopatie? Aici intervine opţiunea fiecăruia- cantonarea în aparentul inexplicabil (ştiinţific) al unor fenomene, sau continuarea investigaţiei, într-un alt domeniu decât cel ştiinţific, şi anume în teologie.

Homeopatia şi ortodoxia

Credinţa într-o „forţă vitală”, vindecabilă de către homeopat cu ajutorul remediilor preparate din minerale, plante şi animale diferă în totalitate de învăţătura Bisericii, dat fiind că, din perspectiva ortodoxă: nu vreo „forţa vitală autoîntreţinută”, ci sufletul dă trupului puterea de simţire, de viaţă şi de creştere, sub lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate; boala nu este rezultatul dezechilibrului „forţei vitale”, ci, cel mai adesea, urmarea păcatului (cu anumite excepţii, d ex. pentru a se vădi prin vindecarea bolnavului puterea lui Dumnezeu, conform evangheliei videcării orbului din naştere, sau pentru sporirea în virtute, vezi vieţile unor sfinţi), dar care nu confirmă, nici ele, în vreun fel, doctrina homeopată.; reîntregirea laturii spirituale a omului (vindecarea sufletului) nu o pot înfăptui „vindecătorii”, ci doar harul dumnezeiesc, pe care omul îl poate primi, în acest scop, numai şi numai în Biserică.
Totodată, pretențiile homeopate privind „informarea” apei cu caracteristicile materiei dizolvate şi sucusionate contrazic teologia raţiunilor. A susţine că apa poate manifesta (în urma sucusionării) proprietăţi ale altor materii, în absenţa fizică a acestora, echivalează cu a afirma că raţiunile firii (de Dumnezeu enunţate) pot fi alterate prin acţiunea omului. Doar prin minune devine posibil ca o specie (apa, sau altceva) să manifeste proprietăţile altei specii. „Minunile” homeopate se fac, însă, la lucrarea unor păgâni sau eretici şi se comercializează în chip profitabil. Mai mult, remediile au, asupra oamenilor, după cum se va vedea, mai jos, efecte duhovniceşti străine de lucrarea benefică, dumnezeiască.
Chiar dacă unii homeopaţi nu asumă perspectiva vitalistă, sau ideea de informare prin sucusionare, practica lor este contrară ortodoxiei, homeopatia având o abordare operaţională tipică pentru magia simpatică. Magia simpatică este o formă de vrăjitorie bazată pe similaritatea între elemente cuprinse în actul magic efectuat şi evenimentul dorit a fi indus prin magie. Sir James George Frazer (1854–1941) antropolog scoţian, considerat părintele antropologiei culturale (ştiinţă care studiază concepţiile şi practicile diverselor populaţii de pe Glob) moderne vorbea despre o „lege a similarităţii” în cadrul dizertaţiei sale despre magia simpatică: Dacă analizăm principiile reflexive pe care se bazează magia, probabil că acestea se vor reduce la două: primul – ceea ce este similar produce similarul (vezi Frazer, The Golden Bough, 1922., III. Sympathetic Magic, § 1. The Principles of Magic, p. 1, disponibil la http://www.bartleby.com/196/6.html, accesat la 5.07.2011, trad. cit. O. Iftime).
Asemenea unor forme de magie simpatică tradiţională, homeopatia se bazează pe îndepărtarea unor fenomene (simptome) prin utilizarea unor mijloace mimetice (remediile, capabile să inducă simptome similare cu cele pe care le vindecă). Faptul a fost notat şi comentat, cu mult înaintea autorilor acestei cărţi, de către folcloristul român I-A Candrea (vezi Candrea, I.-A., Folclorul medical român comparat, partea a II-a, Medicina magică, Cap. I., Simbolismul în terapeutica populară, Similia similibus curantur, par. 171, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, reeditare Polirom, Bucureşti, 1999, pp. 303-304). Şi aici trebuie menţionat că autorii prezentului material au descoperit acest fapt ulterior elaborării propriilor observaţii privind homeopatia și magia simpatică, constatând, cu această ocazie că au ajuns, în mod independent, la unele și aceleași concluzii ca şi I-A Candrea. Homeopatia este, aşadar, o formă de magie simpatică. După modul de operare, homeopatia poate fi caracterizată şi ca o formă de magie populară, a cărei practicare nu presupune consacrarea rituală a practicantului şi nici măcar ca acesta să fie conştient de faptul că se ocupă cu vrăjitoria.
De asemenea, din studiul datelor pe care homeopaţii le-au colectat despre remedii se poate observa că materia dinamizată (remediile) stârneşte, în om, patimile, şi îl face vulnerabil la atacuri demonice directe, toate patimile (bolile spirituale) cunoscute Bisericii ajungând să fie legate de remedii. Reamintim, aici, faptul că reacţiile date de către „medicamentele homeopate” se petrec în absenţa vreunui element material propriu remediilor, pe seama căruia să poată fi puse. După cum s-a discutat, mai sus, ipotezele privind energii de natură materială şi/sau transferuri de informaţie care să intervină în interacţiunile homeopate suferă din lipsă de rigurozitate ştiinţifică şi logică.
Iată doar câteva exemple:
Probantul remediului Natrium muriaticum (obţinut din banala clorură de sodiu, sarea de bucătărie), respectiv pacientul căruia „i se potriveşte” remediul, este „deprimat, mai ales în bolile cronice, consolarea îi agravează starea. Iritabil, pasionat de amănunte. Stângaci, repezit. Vrea să fie singur pentru a plânge. Râde şi plânge” (vezi Materia medica (repertoar homeopat al remediilor) a lui Boericke, Natrium muriaticum, disponibil la http://www.homeoint.org/books/boericmm/n/nat-m.htm, accesat la 30.06.2011, trad. cit. O. Iftime. Pentru descrierea completă a remediilor pomenite aici, precum şi a multor altor remedii, vezi Materia medica a lui Boericke, disponibilă la http://homeoint.org/books/boericmm/index.htm, accesat la 13.03.2013, Materia Medica a lui Kent, disponibilă la http://www.vithoulkas.com/en/books-study/online-materia-medica/2363.html, accesat la 21.03.2013, Materia medica a lui Allen, disponibilă la http://www.vithoulkas.com/en/books-study/online-materia-medica/2364.html (accesat la 13.03.2013). Remediul Acidum nitricum se asociază cu teama de boală şi de moarte, egoism, suspiciune, nefericire, nemulţumire, pesimism, depresie, iritabilitate, persoana este ranchiunoasă, răzbunătoare, încăpăţânată, răuvoitoare, nu o mişcă scuzele altora, suferă de disperare cronică, sare din somn, înspăimântată, atunci când adoarme. Acestea sunt manifestări clare ale patimilor fricii şi trufiei, precum şi ale lucrării directe a demonilor. Se remarcă faptul că spaimele în somn apar şi în tabloul altor remedii homeopate. Remediul Alumina dă impulsul de a răni sau omorî, precum şi pulsiuni sinucigaşe. Există remedii asociate cu patima desfrânării (împreună cu alte probleme duhovniceşti): Ambra grisea (nimfomanie), Apis mellifica (manie sexuală, dar şi furie, teamă, vexare, precum şi opusul lor, apatia; spaime în somn), ş.a. Remediul Bromium (dar şi alte remedii) este asociat cu senzaţia că cineva se află în spatele persoanei şi că, dacă aceasta se întoarce, îl va vedea pe „acela”. Un alt simptom ciudat indus şi „tratabil” de către remedii este insomnia cu oră fixă (faptul că oamenii pot fi sâcâiţi de demoni, mereu la aceeaşi oră este cunoscut Bisericii). Tabloul „simptomelor” cel puţin ciudate asociate remediilor culminează cu accesele de furie însoţite de plâns, lătrat şi urlat (remediul Cantharis vesicatoria), amintind în mod izbitor de manifestările persoanelor chinuite de demoni. Un alt fapt ciudat este afectarea stării de conştienţă a pacienţilor trataţi cu remedii. La aceştia se pot sesiza: (…) alterarea percepţiei temporale, sărăcia limbajului, amnezia selectivă, lipsa conştiinţei de sine, caracterul holist al ameliorării şi dezvoltarea de boli acute, toate în răspuns la un tratament homeopat de succes (vezi Oberbaum M. și colab., 2005, The colour of the homeopathic improvement: The multidimensional nature of the response to homeopathic therapy, Homeopathy, 94, 196–199, trad. cit. O. Iftime). Alterarea capacităţii pacientului de observare a sinelui şi realităţii imediate este atribuită restaurării „rapide, blânde şi permanente”, de către remediu, a stării de sănătate (ceea ce constituie un ideal hahnemannian).
Tentaţia recursului la homeopatie, mai ales pentru bolnavii grav, este mare, dat fiind că nu suntem, cu toţii, decât oameni. A nu apela la astfel de practici, neştiinţifice, ci păgâne şi magice, chiar dacă suferinţa cuiva este mare şi tentaţia alinării amăgitoare pe care o pot oferi este pe măsură, atrage, însă, asupra bolnavului, conform învăţăturii Bisericii, mângâierea şi răsplata dumnezeiască.

Concluzii

Homeopatia nu este o ştiinţă, ci un sistem păgân, ale cărui practici sunt de tip magic. De fond, nimic nou- Biserica a avut de luptat dintotdeauna cu vrăjitoria. În formă, însă, terapiile complementare şi alternative de acest gen se aliniază la „noul” epocii actuale, amprentate de postmodernism şi new-age. Contestarea adevărului unic, de către primul curent, şi tendinţa de amestecare a ştiinţei cu religia şi a tuturor religiilor între ele, specifică pentru cel de al doilea, au conturat un fundal perfect, pentru descoperirea sau redescoperirea a diverse astfel de metode înşelătoare de vindecare.

Pentru argumentaţia pe larg, vezi O.Iftime, Al. Iftime, „Homeopatia, o abordare ştiinţifică şi spirituală”, Ed. Lucman, 2012, care întreprinde o analiză detaliată a pretenţiilor sistemului homeopat, pe baza a peste 600 de referinţe. Versiunea electronică a volumului este disponibilă pentru descărcare gratuită, din locaţia de mai jos.
preluat de pe: https://sites.google.com/site/oiftime/home/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana

29 comentarii

Din categoria Uncategorized