Iata ce scrie pe siteul ofical al Patriarhiei Romane: „Datorita pozitiei intransigente a romano-catolicilor in acceptarea Documentului de la Balamand, ortodocsii au declarat nul Documentul de la Balamand.” In mod normal ar trebui anatematizat oficial acordul acesta. Anularea nu e suficienta, atata timp cat ideile din acest acord sunt adanc intiparite in constiinta ortodocsilor.
Observăm din Acordul Balamand urmatoarele:
1. Se vorbește de Succesiune Apostolică, fără Dreapta Credință, călcându-se astfel în picioare învățătura Bisericii și experiența Ei (Sf. Vasile cel Mare, canon I), care ne spune că cei care au adoptat erezia pierd Succesiunea Apostolică, rămânând numai cu o succesiune istorică exterioară, lipsită de Harul Duhului Sfânt. Succesiunea Apostolică este văzută la Balamand ca un act magic. Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea, prin introducerea în Simbolul Credinţei a învăţăturii lor dogmatice eronate cu privire la Duhul Sfânt, cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul. Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Evanghelistul Ioan, Duhul Adevărului „de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că „nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite” în Simbolul de Credinţă. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.
2. Se vorbeste despre „Biserici Surori” , termen care în cel mai nepatristic mod poate fi folosit pentru Bisericile Ortodoxe Locale, în nici un caz pentru eterodocși. Se înțelege că Biserica este Una și această unitate este manifestată în Unitatea Credinței, în unitatea cultică și de viață în Duhul Sfânt a credincioșilor. Este un nonsens să numești Biserică ceva care nu are aceeași credință cu Biserica.
3. Se vorbește despre interzicerea botezării eterodocșilor care vin în Biserica Ortodoxă.
Taine autonome față de Biserica cea Una (unitate de credință, viață și cult) nu pot exista. În momentul în care o taină este săvârșită în afara Bisericii de către cineva din afara Mărturisirii Ortodoxe a Credinței, taina nu are efect. Conform experienței Bisericii, în afara Trupului Ei nu pot exista Taine. Deci nici Botez. Așa că se încalcă prin aceasta interzicere a botezului chiar porunca lui Hristos: „mergând, învățati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” . Această adresare a lui Hristos este către Apostoli și către urmașii lor în Credință, nu către cei care au strâmbat credința apostolică.
4. Se vorbește de dorința de unire, de dialog. Din păcate, bazele acestui dialog de la Balamand sunt false, nu sunt puse pe baze dogmatice solide, ci pe un minimalism dogmatic sau chiar pe necunoașterea învățăturii de credință ortodoxe. Nu sunt de acuzat Romano-Catolicii, care, conform învățăturii lor, ne consideră doar schismatici. Acuzația este adresată nouă, celor care am putut primi un astfel de document, ceea ce arată o precară pregătire dogmatică ortodoxă în rândul reprezentanților BOR, dar și a Sinodului care a acceptat acest document, fără să îl chestioneze în aceste puncte esențiale.
5. Se vorbește de o „supra Biserica” ce ar cuprinde „Bisericile Surori” – Ortodoxă și Romano Catolică, ceea ce ne arată adoptarea teoriei protestante a „Bisericii nevăzute”, formate din denominațiunile existente, de data aceasta o Biserica fantomă, care nu se identifică cu Biserica Ortodoxă, ci cu o suprastructură ce cuprinde „Bisericile Surori”, trecând peste experiența de bun simț a Bisericii și a Părinților Ei.
Dialogul cu eterodocsii este necesar, dar el nu este fără de premize. Daca premizele dogmatice și cele ale experienței Bisericii nu sunt respectate, avem, iată, o nouă Ferara Florența.
Personal, mă lepăd de acest document de la Balamand acceptat de BOR și de alte Biserici locale, pentru că prin acceptarea lui tacită îmi periclitez mântuirea.
Cu durere în suflet și dragoste,
părintele Matei Vulcănescu
Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993.
Lucrarile Comisiei de la Balamand au pornit de la documentul de lucru elaborat la Ariccia in iunie 1991 cu titlul „Uniatismul, metoda de unire din trecut si cautarea actuala a deplinei comuniuni”. Acest text a fost studiat paragraf cu paragraf. Libertatea de miscare in discutii a fost limitata si datorita numarului redus de participanti. Discutiile nu au fost usoare, dar s-a emis un document oficial numit Documentul de la Balamand, in care s-a precizat ca „uniatismul nu mai poate constitui model si metoda de unire a celor doua Biserici”.
S-a mai discutat asupra dreptului de existenta a Bisericilor Catolice Orientale, drept pe care Biserica Ortodoxa nu il contesta. Problema nu o constituie dreptul la existenta, ci identitatea eclesiologica.
In finalul lucrarilor, s-a dat si un Comunicat comun, in care se specifica efortul celor doua Biserici pentru refacerea unitatii crestine.
Din partea Bisericii Ortodoxe Romane au participat I.P.S. Mitropolit Antonie al Transilvaniei si pr. prof. Dumitru Radu.
Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni
Introducere
1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.
2. Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.
3. În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.
4. Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici, îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.
5. Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii eclesiologice şi (2) Reguli practice.Principii eclesiologice
6. Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.
7. În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.
8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.
9. Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.
10. Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.
11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.
12. Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.
13. Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile.
De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.
14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei
Continuă lectura →