Are the Copts orthodox? Sunt Coptii ortodocsi?

Interview with father Athanasios Henein, former coptic monophysite priest converted to Orthodoxy. Father Athanasios was also the head of the Coptic Monophysite Community of Athens and all Greece and was close to the Coptic Patriarch Shenouda the 3rd. Currently, father Athanasios is an Archpriest in the Orthodox Metropolitanate of Piraeus.

Interviu cu parintele Athanasios Henein, fost preot copt monofisit convertit la Ortodoxie.
Parintele Athanasie a fost seful Comunitatii Monofisite Copte din Atena si din toata Grecia, apropiat al Patriarhului Copt Senuda al III-lea. In prezent, parintele Athanasie este Protoprezbiter in Mitropolia Ortodoxa a Pireului.

The heretical doctrines in the Coptic cult are not limited to Pope Shenouda. They date from Dioscorus, Severus and their early followers.
A good source for this matter is the book Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Are the Anti-Chalcedonians Orthodox?) published by the Holy Monastery of Grigoriou, in the Holy Mountain Athos, in 1995, and containing various texts, either of the whole Community of the Holy Mountain, or of other Holy Mountain monks, regarding the Anti-Chalcedonians, their doctrine and the Orthodox position regarding them and the ecumenist “dialogue”. This book was written and originally published in Greek (it was translated in Romanian, in 2007, and published by the Evanghelismos Publishing House, the edition that I am using; I am unaware of translations in other languages).
The book lists numerous dogmatical mistakes of Severus of Antioch, e.g. in the chapter “A contribution to the inter-orthodox dialogue on the „orthodoxy” of the Anti-Chalcedonians”, point C: Dogmatical differences, pp. 69-100. Among numerous other heresies present in the miaphysite doctrine (they fill 31 pages…), Severus (quoted after Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) says: „When we anathematize those that teach about the two natures of Emmanuel after the union, as well as about their actions (works) and properties, we do not condemn such people because they speak about natures or actions or properties, but because they say two natures after union and attribute actions and properties to each of them, dividing them between the two natures”.
Clearly here Severus teaches a non-orthodox view of not accepting “two natures after union” (i.e. not accepting the Orthodox dogma as upheld by Chalcedon), and teaches monothelitism and monoenergism (which are condemned by the VIth Ecumenical Council) as well.
Also, as observed by Saint Anastasios of Sinai and Saint John of Damascus, and confirmed by the Holy Mountanin fathers after analyzing the work of the Anti-Chalcedonian theologian V. C. Samuel, Severus follows the doctrine of partial essences (by which persons are partial essences, and which is also followed by Arius) – thus, in his acceptance as described by St. Anastasios of Sinai, “the one nature of Christ is composed of two partial essences and two halved hypostases” – a “composite nature” doctrine which is totally against Orthodoxy.
As discussed further in the book (pp. 109-117), the Christology of Severus, as it claims the two natures of Christ as somehow (imaginarily, say the Holy Mountain monks) distinct but yet at the same time united in a composite one, and is avowedly monothelitist and monoenergist, indeed does not appear to upheld the non-mingling of the natures of Christ when under logical scrutiny.
Thus, miaphysitism is explicitly monothelitist and monoenergist and (through the “composite nature” statements and the systematic rejection of the Chalcedonian formulation) implicitly monophysite despite the denial of “hard” Eutychian monophysitism.
Also, the position of the Anti-Chalcedonians in the ecumenist „dialogue” is that “one united divine-human nature in Christ” is an acceptable formulation, as mentioned in the First Common Statement at Anba Bishoy, 1989. In the Second Common Statement, at Chambesy, 1990, the Anti-Chalcedonians do not explicitly adopt the Fourth Ecumenical Council and all subsequent Ecumenical Councils, but make use of a devious formulation to make the Orthodox accept their rejection of these Councils. This shows that the “miaphysite” doctrine is heretical and opposes Orthodoxy, and the two Common Statements quoted above are not proofs of the Orthodoxy of the miaphysites but unacceptable dogmatic concessions by the participating Orthodox. It is not the Ecumenical Councils that had a terminological misunderstanding, it is the modern ecumenist “Orthodox” that do not understand or do not consider the implications of the terminology they adopt.
Copts wishing to express “an Orthodox phronema” should indeed explicitly reject all the doctrine of Dioscorus and Severus, and fully embrace the Orthodox teaching, that of all Ecumenical Councils.

Doctrinele eretice ale cultului copt nu sunt limitate la papa Shenouda. Ele datează de la Dioscor, Sever şi adepţii lor de la acea vreme.
O sursă bună în această privinţă este cartea Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Sunt anticalcedonienii ortodocşi?) publicată de Sf. Mănăstire athonită Grigoriu în 1995, şi conţinând diverse texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor părinţi athoniţi despre anticalcedonieni, doctrinal lor şi poziţia ortodoxă privindu-i pe aceştia şi „dialogul” ecumenist. Această carte, scrisă şi publicată original în greacă, a fost tradusă în română în 2007 şi publicată la editura Evanghelismos, ediţia pe care o folosesc; nu am cunoştinţă să fi fost tradusă în alte limbi.
Cartea listează numeroase erori dogmatice ale lui Sever de Antiohia, d. ex. în capitolul „O contribuţie la dialogul inter-ortodox asupra „ortodoxiei” anticalcedonienilor”, punctul C: Diferenţe dogmatice, pp. 69-100. Între multe alte erezii prezente în doctrina miafizită (ocupă 31 pagini…), Sever (citat după Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) spune: „Atunci când anatematizăm pe cei care învaţă despre două firi ale lui Emanuel după unire, precum şi despre lucrările lor şi însuşirile lor, nu-i condamnăm pe unii ca aceştia pentru că vorbesc despre firi sau lucrări sau însuşiri, ci pentru că zic două firi după unire şi atribuie lucrările şi însuşirile fiecăreia dintre ele, împărţindu-le între cele două firi”.
În mod clar, aici Sever învaţă o perspectivă ne-ortodoxă, ce nu acceptă „două firi după unire” (adică nu acceptă dogma ortodoxă aşa cum e susţinută de Chalcedon), şi învaţă de asemenea monotelismul şi monoenergismul (ambele condamnate de al VIlea Sinod Ecumenicl).
De asemenea, după cum observă Sfinţii Anastasie Sinaitul şi Ioan Damaschinul, şi părinţii aghioriţi confirmă după analiza lucrării teologului anticalcedonian V. C. Samuel, Sever urmează doctrina esenţelor parţiale (după are persoanele sunt esenţe parţiale, urmată şi de Arie) – astfel, în accepţiunea lui, după cum o descrie Sf. Anastasie Sinaitul, „firea cea una a lui Hristos este alcătuită din două esenţe parţiale şi două ipostasuri înjumătăţite”, învăţătură ce ajunge la o „fire compusă” şi este total împotriva Ortodoxiei.
După cum se discută mai apoi în carte (pp. 109-117), hristologia lui Sever, ce susţine că cele două firi ale lui Hristos sunt cumva distincte (distincţia fiind imaginară, spun părinţii atoniţi) şi în acelaşi timp unite într-una compusă, şi este pe faţă monotelită şi monoenergistă, într-adevăr, la o analiză logică, nu apare ca susţinând neamestecarea firilor lui Hristos.
Astfel, miafizitismul este în mod explicit monotelit şi monoenergist şi (prin afirmaţiile despre „firea compusă” şi respingerea sistematică a formulării de la Chalcedon) în mod implicit monofizit, în pofida negării monofizitismului „pur” al lui Eutihie.
De asemenea, poziţia anticalcedonienilor în „dialogul” ecumenist este că „o natură divino-umană unită” este o formulare acceptabilă, după cum se menţionează în Prima Declaraţie Comună de la Anba Bishoy, 1989. În cea de-a doua Declaraţie Comună, de la Chambesy, 1990, anticalcedonienii nu adoptă în mod explicit Al IV-lea Sinod Ecumenic şi Sinoadele Ecumenice ulterioare, ci folosesc o formulare evazivă pentru a face pe ortodocşi să le accepte refuzul acestor Sinoade. Aceasta arată că doctrina „miafizită” este eretică şi se opune Ortodoxiei, iar cele două Declaraţii Comune citate mai sus nu dovedesc ortodoxia miafiziţilor ci concesiile dogmatice inacceptabile făcute de ortodocşii participanţi. Nu la Sinoadele Ecumenice a existat o problemă de neînţelegere terminologică, ci „ortodocşii” ecumenişti moderni nu înţeleg sau nu iau în considerare implicaţiile terminologiei pe care o adoptă.
Copţii care doresc să exprime „o înţelegere [phronema] ortodoxă” ar trebui, într-adevăr, să se lepede explicit de toate învăţăturile lui Dioscor şi Sever, şi să îmbrăţişeze deplin învăţătura ortodoxă, cea a tuturor Sinoadelor Ecumenice.
Alexandru Iftime