Marturisirea Mitropolitului Serafim al Pireului în fața Arhiepiscopului și a Ierarhiei Bisericii Greciei împotriva pseudo Sinodului din Creta

 

MEMORIU adresat Sfântului Sinod al Greciei, cu ocazia sesiunii extraordinare din 23-24 noiembrie 2016

Preafericirea Voastră, Preasfinţiile Voastre,
Preafericite, vă mulţumesc în mod deosebit că în interviul dvs acordat ziaristului Papahelas de la canalul TV Sky, aţi declarat cu curaj şi sinceritate că în Sfântul nostru Sinod nu există „fundamentalişti” şi „talibani”, ci fraţi care-şi păstrează fiecare libertatea conştiinţei lui dăruită de Dumnezeu.
Consider ca o necuviinţă şi o blasfemie foarte mare adoptarea părerilor sau convingerilor că în Sfântul nostru Sinod se disting „susţinători” ai credinţei şi ”mitraliori” ai credinţei, prin urmare observaţiile mele nu izvorăsc dintr-un idealism „megaloman” bolnăvicios (nesănătos), sau dintr-o predispoziţie zilotistă, ci numai din conştientizarea responsabilităţii arhiereşti în faţa Întemeietorului Bisericii şi a turmei încredinţate de către Acesta.
Cu mult respect, dragoste şi cinste faţă de persoanele tuturor celor de faţă, Preafericite şi Preasfinţiile Voastre, îngăduiţi-mi să menţionez că potrivit părerii mele, delegaţia Bisericii noastre la aşa numitul „Sfânt şi Mare Sinod” din Colimbari, Creta a depăşit limitele admise ale misiunii ei deosebite şi a înşelat aşteptările mandatului pe care l-a primit de la Sfântul nostru Sinod. Mă iertaţi pentru acest termen juridic (se referă la mandat – n.trad.), însă cred că redă pe deplin realitatea.
Delegaţia noastră a fost purtătoarea mandatului Sfântului Sinod şi era datoare să păstreze până la sfârşit porunca pe care a primit-o, fără nici o abatere de la „mintea lui Hristos”. Nu a avut nici o împuternicire să schimbe conţinutul mandatului şi, iertaţi-mă că spun, motivaţiile care s-au făcut auzite că pare-se cei prezenţi la Sinod au votat şi ceea ce trebuia să se alcătuiască prin acordul celorlalte biserici este întru totul neverosimil, pentru că pe de o parte cu siguranţă delegaţia noastră a votat, însă era datoare să voteze numai ceea ce se încadra în porunca pe care o primise, iar pe de altă parte pentru că, aşa cum a interpretat Patriarhul ecumenic Bartolomeu sensul omofoniei (al acordului), o Biserică putea să facă propunerea pentru corectarea textelor votate de către întâi-stătători, chiar dacă nu se accepta ca să fie menţionată în Actele Sinodului ca fiind o propunere considerată drept diferită de părerea comună.
Sfântul nostru Sinod nu a admis în textul inacceptabil (condamnabil) „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” termenul „Biserici eterodoxe”, desigur nu dintr-o dispoziţie fundamentalistă, ci pentru că acest termen este contradictoriu şi inacceptabil, pentru că dacă vorbim despre Biserică, aceasta nu poate să fie eterodoxă, iar dacă vorbim despre termenul „eterodox”, acesta nu poate să fie Biserică (nu poate să facă parte din Biserică), în sensul teologic al termenului.
Definirea Bisericii ne este dată de Întemeietorul ei Însuşi prin gura Lui cea plină de adevăr (Sf. Ap. Pavel – omul cel ceresc, cel îndumnezeit), care ne descoperă în epistola către Efeseni 1, 17-23 că: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.”
Prin urmare este cu neputinţă existenţa unei biserici eterodoxe aşa cum este imposibilă existenţa unui Hristos eterodox. Este absurd să conţină adevărul în acelaşi timp şi credinţa despre care Sf. Ioan Gură de Aur – gura Sfântului Pavel – ne transmite că “în iad nu există pocăinţă” (arătând astfel că doar fiii Bisericii adevărate se vor izbăvi de iad – n.trad.), interpretând pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, cât şi existenţa unui alt trup al lui Hristos avându-L drept cap pe El Însuşi, care să înveţe exact cele opuse, aşa cum ne spune comunitatea romano-catolică în Catehismul editat la Vatican în 1996, la pagina 332, cu titlul “Curăţirea finală sau purgatoriul”, unde se spune că: cei care mor fără să se fi curăţit sunt supuşi după moartea lor unei purificări pentru a intra în bucuria cerului (Împărăţiei). Această curaţire finală este numită purgatoriu de către Vatican.
Pentru a împăca cele ireconciliabile, delegaţia noastră a făcut propunerea care în final a fost acceptată că nu recunoaşte existenţa “bisericilor” eterodoxe, ci denumirea istorică de “biserici eterodoxe” şi vă daţi seama de inacceptabilitatea (absurditatea) unei asemenea hotărâri pentru că denumire (nume) are numai ceva ce există în timp şi spaţiu. Aşadar acceptarea denumirii şi nu a existenţei încearcă să potrivească cele opuse, batjocorind realitatea. Ar fi mult mai potrivit expresia că Biserica Ortodoxă cunoaşte lumea creştină eterodoxă din afara ei prin denumirea pe care această lume şi-o atribuie. (…)
Conform umilei mele păreri, ceea ce este inacceptabil în legătură cu aşa-zisul Sfânt şi Mare Sinod, este de ce se numeşte Sfânt, devreme ce nu este următor al Sfintelor Sinoade Ecumenice şi al celorlalte Sinoade aşa cum a declarat episcopul Anastasie al Albaniei şi nu a formulat şi nici nu s-a preocupat de nici o hotărâre dogmatică sau canonică, el nu este nici mare de vreme ce nu au fost reprezentaţi peste 200 de milioane de fraţi întru aceeaşi credinţă (150 milioane – Patriarhia Moscovei, 30 milioane Patriarhia Georgiei şi 20 milioane Patriarhiile Bulgariei şi Antiohiei) şi pentru că nu a condamnat nici o erezie existentă în vremurile noastre, încălcând în mod evident următoarele canoane ale Bisericii: Canonul 37: „De două ori pe an să se facă Sinod al Episcopilor şi să se cerceteze între dânşii Dogmele bunei Cinstiri de Dumnezeu, şi să se dezlege (rezolve) întâmplătoarele împotrivă ziceri bisericeşti”, care are autoritate ecumenică (adică veșnică și neschimbabilă – n.trad.) prin Canonul al II-lea al Sinodului VI ecumenic şi prin Canonul I al Sinodului VII Ecumenic. (…)
Textele presinodale au fost încărcate cu trecutul lor cunoscut şi cu lipsurile lor  (…)
Sinodul din Creta, fără îndoială că a îmbunătăţit textele presinodale. Însă textele finale, sinodale, încă sunt neclare. Ele nu au luat „o formă sobornicească” prin care ar putea să contribuie la „unitatea sobornicească” a Bisericii şi să dobândească doritul „caracter ecumenic”.
Aşteptările noastre de la Sfântul şi Marele Sinod nu s-au împlinit, cu toate îmbunătăţirile aduse textelor presinodale, am fi vrut ca hotărârile Sinodului să poată fi cuprinse în Sinodiconul Ortodoxiei (însă nu este aşa). În plus, se pune şi o problemă majoră pe care ÎPS Ieroteos al Nafpaktosului prin înşelepciunea şi credincioşia lui deosebită ne-a menţionat-o în timpul unei sinaxe preoţeşti care a avut loc în cadrul Mitropoliei noastre în data de 10 noiembrie 2016 cu tema informării clerului despre „Sfântul şi Marele Sinod”:

Problemele fundamentale sunt convingerile fraţilor arhierei ai Bisericii Ortodoxe că credinţa adevărată nu constituie premiza absolută pentru împărtăşirea de Harul necreat al Dumnezeului Treimic, că eterodoxia este purtătoarea unui botez adevărat cu o bază harică, că au parte și eterodocșii de succesiune apostolică şi de preoţie şi prin urmare, şi erezia este o „cale spre mântuire”. Aceste păreri însă, răstoarnă pe deplin teologia Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţi de 2000 de ani încoace şi constituie o adevărată intruziune a lucrării demonice pentru pierderea mântuirii lumii.
Prin urmare, respectivii arhierei sunt purtători ai ereziei ecumenismului sincretist şi constituie un pericol deplin pentru trupul Bisericii, dar şi o scuză tragică pentru persistenţa eterodocşilor în erezia lor. Putem noi să fim în comuniune cu purtătorii unei asemenea erezii fără a pune în primejdie mântuirea turmei noastre şi fără a respecta juămintele depuse la hirotonia noastră ca arhierei?
Am umila părere după susţinerea celor de mai sus că aşa-numitul „Sfânt şi Mare Sinod” ar trebui să fie considerat numai ca o întâlnire presinodală şi să contribuim cu toţii astfel încât să se întrunească un Sinod cu adevărat Mare şi Sfânt, care să clarifice nelămuririle şi confuziile, condamnând panerezia ecumenismului sincretist şi proclamând în întreaga lume că singura cale de mântuire şi de împărtăşire de energiile necreate ale Lui Dumnezeu este teologia Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice ale nedespărţitei Biserici Celei Una, Sfântă şi Apostolească.

traducere de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

(această traducere a fost realizată în colaborare

cu pr. Claudiu Buză și cu fratele Cristian Bucuroiu,

cărora le mulțumesc din inimă)

sursa     http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2016/11/24/gandurile-cu-care-ips-serafim-de-pireu-s-a-dus-la-sinodul-grecesc-23-24-noiembrie-2016/

sursa oficiala in limba greaca  http://thriskeftika.blogspot.ro/2016/11/blog-post_96.html