Dezmintire in legatura cu informatia aparuta in ziarul Lumina a Patriarhiei Romane cu privire la participarea domnului Dimitrie Telenghidis si a parintelui Gheorghe Metallinos la Simpozionul organizat de medicul homeopat Pavel Chirila. Ei nu au participat datorită faptului ca organizatorul practică homeopatia.

traducerea interviului aici:

Preot Matei Vulcanescu : Buna ziua domnule profesor Dimitrie Telenghidis, cunoastem ca ati primit invitatia sa participati in Romania la un simpozion organizat de domnul doctor Pavel Chirila, medic homeopat. Vrem sa stim daca ati participat la acest simpozion, daca da de ce da, si daca nu de ce nu ?

Profesor Dimitrie Telenghidis : Multumesc pentru intrebare. Intr-adevar eu am fost invitat la acest simpozion alaturi de parintele Gheorghe Metallinos, dar nu cunosteam faptul ca organizatorii sunt homeopati. Dupa ce am aflat ca este vorba de homeopati, atunci am refuzat sa mai merg la acest simpozion, si ,de asemenea,parintele Gheorghe Metallinos nu a vrut nici el sa participe. Ciudat este faptul ca, asa cum am fost instiintati ulterior, s-a anuntat (in presa romaneasca n.t) ca am fi participat amandoi la acest simpozion. De aceea vreau sa va informez ca nu am participat la acest simpozion dintr-un motiv foarte precis. Si eu vorbesc despre mine, despre motivul meu. Motivul nu este acela ca nu am fi putut merge, ci pentru ca nu am vrut sa mergem la acel simpozion, datorita faptului ca pozitia mea fata de homeopatie este una negativa. Din cauza ca homeopatia s-a extins si in spatiul bisericesc, si pentru ca homeopatii folosesc explicatii din domeniul teologiei, anume ca cele asemenea sunt vindecate de cele asemenea, adica Dumnezeu ar fi vindecat pe om prin cele asemenea, adica prin luarea firii omenesti. Adica Dumnezeu ar fi trebuit sa ia firea omeneasca, ca prin aceasta fire omeneasca sa vindece si sa mantuiasca pe om, si ca a murit pentru noi, si prin moartea sa ne-a mantuit pe noi oamenii. Acesta erminie este cu totul eronata, pentru ca Dumnezeu nu ne-a mantuit prin cele asemenea, ci prin cele cu totul neasemanatoare, prin ceea ce este cu totul strain omului, adica prin Harul necreeat, nu prin firea omeneasca a lui Dumnezeu Cuvantul, nu prin Trupul si Sangele lui Hristos, ci prin faptul ca prin Trupul si Sangele lui Hristos noi ne impartasim de dumnezeirea Lui. Moartea lui Hristos este de-viata-facatoare pentru ca era imbogatita cu dumnezeirea Sa, nu prin simpla moarte. El a infrant moartea pentru ca El era Viata, in nici un caz pentru ca nepacatosul trup al lui Hristos a invins moartea. Nu Trupul si Sangele lui Hristos ne mantuieste prin sine, ci ne mantuieste faptul ca prin Trupul si Sangele lui Hristos ne impartasim cu dumnezeirea Lui. De aceea am spus ca suntem mantuiti prin ceea ce este cu totul neasemanator. Iar ceea ce este cu totul neasemanator este Harul Dumnezeiesc, necreeat al Sfintei Treimi care ni se da prin Sfintele Taine ale Bisericii. Minunile pe care le prezinta homeopatii, cum ar fi cazul minunii cu orbul din nastere, sunt total needificatoare, pentru ca nu noroiul, pamantul pe care Hristos a scuipat, a facut ochi orbului din nastere, ci Harul, dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu a facut ochii orbului. Asa si in cazul lui Adam, atunci cand spun ca a luat pamant si a facut pe Adam, nu a facut Dumnezeu din pamant un pamant mai imbunatatit, ci prin Suflarea Dumnezeiasca de Viata, a devenit dupa chipul lui Dumnezeu prin Harul Necreat, cu care putea sa comunice cu Dumnezeu.
Deci iata ca ceea ce ne mantuieste este nu ceea ce aste asemanator cu noi, ci ceea ce este cu totul neasemanator noua, Harul lui Dumnezeu. Nu vreau sa intru si in alte amanunte ale homeopatiei dar pot sa anunt ca se va publica luna urmatoare, in iunie, o carte scrisa de sotii Iftime 1, tradusa din limba engleza in greaca de catre colegul meu, profesor de medicina nucleara, domnul Karakatanis, la care am scris impreuna un prolog in care se prezinta din punct de vedere medical, din partea medicului, si teologic, din partea mea, raspunsul Bisericii, avand ca baza scrierile Sfintilor Parinti, si cred ca aceasta carte va raspunde intrebarilor celor care sunt nedumeriti in privinta homeopatiei.

Preot Matei Vulcanescu: Am inteles faptul ca nu ati participat la acest simpozion pentru ca organizatorul practica homeopatia
Prof Dimitrie Tselenghidis: Exact, nu il cunosc personal pe acest om, nu am comunicat niciodata cu el, am nimic cu persoana respectiva, singurul motiv este acesta, anume ca practica homeopatia.
Homeopatia nu poate fi numita stiinta, asa cum am inteles, si aceasta metoda nu poate fi bazata pe nici o explicatie teologica. Biserica ne vindeca prin Harul lui Dumnezeu. Nu apa ne mantuieste, ci harul lui Dumnezeu care se gaseste in Aghiasma, fie ca e vorba de Botez, Sfestanie si alta lucrare sfintitoare. Bineinteles ca se folosesc si lucruri materiale. Bineinteles ca Biserica nu este impotriva materialului.

Preot Matei Vulcanescu: Sa intelegem ca informatia din ziarul Lumina al Patriarhiei Romane este gresita.
Bineinteles ca e gresita, cred ca nu s-au informat asa cum trebuia, ca sa vada daca intr-adevar am participat sau nu la acest Simpozion. Informatia este gresita in spatiul romanesc. Prin faptul ca acolo se declara ca noi am participat la simpozion, ar rezulta ca noi, teologii din Grecia am fi deacord cu homeopatia.
Realitatea fiind ca nu sunt deacord cu homeopatia.

Preot Matei Vulcanescu: Va multumesc domnule profesor.

1. Ομοιοπαθητικη, Επιστημη? Ιατρικι? Πιστη? Μαγεια? Βιβλιοπολιο Ὀ Σοτιρ, 0030 6942536355
Homeopatia, Stiinta? Medicina? Credinta? Magie? Editura si Libraria “Sotir” Editie ingrijita de protoprezbiter Nectarie Savidis.
Aici gasiti un articol pe tema homeopatiei, nu e cartea https://sites.google.com/site/oiftime/home/homeopatia-o-pseudostiinta-pagana
In limba romana cartea Homeopatia, Stiinta? Medicina? Credinta? Magie? se gaseste la editura Pridvor?, Evanghelismos?.

http://www.martiriaiud.ro/galerie-media/alte-evenimente/simpozion-prigoniti-prigonitori-14-mai-2014#!prettyPhoto acesta este simpozionul la care cei “doi invitati din Grecia” nu au participat.

Informatia eronata din ziarul Lumina al Patriarhiei Romane: http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/conferinte-la-centrul-de-studii-martirologice-aiud

Facem urmatoarea precizare: Celor doi profesori greci le este clar ca simpozionul nu era despre homeopatie, dar nu au putut accepta o invitatie care presupunea sponsorizare din bani obținuti din practica homeopatiei si asocierea lor cu persoanele care se ocupa cu astfel de lucruri, asociere care ar fi putut crea falsa impresie ca ei sunt de acord cu medicina new-age.

cartea poate fi achizitionata la: http://www.evanghelismos.ro/carte/1624/homeopatia_stiinta_credinta_medicina_magie

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic din partea comunităților grec-ortodoxe din America in legatura cu intalnirea sa cu papa Francisc la Ierusalim.Condamnarea impreuna rugaciunii cu ereticii si a acordului semnat.

O scrisoare deschisă-catapultă către Patriarhul ecumenic a fost trimisă din partea comunităților grec-ortodoxe din America, în care susțin că patriarhul Bartolomeu smintește plinătatea Bisericii și că acțiunile lui sunt împotriva Sfintelor Canoane.

Urmează textul scrisorii:

Preafericite,

Suntem mădulare neînsemnate și smerite ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești, iar Preafericirea Voastră sunteți Patriarhul ecumenic. Sunteți Părintele nostru duhovnicesc, iar noi suntem fiii duhovnicești ai Preafericirii Voastre. Așa cum nu este cu putință ca fiii firești ai unui părinte să fie indiferenți, văzând pe tată lor că întreține legături extraconjugale, ilegale, cu femei străine, înșelând pe mama lor și că în fiecare noapte se întoarce acasă beat, tot astfel și noi, este cu neputință să rămânem indiferenți, văzându-Vă pe Preafericirea Voastră stând în locul cel dintâi și întreținând legături ilegale și interzise de Biserică cu tot felul de reuniuni eretice, că vă rugați împreună cu reprezentații lor nepocăiți – chiar și cu preotese și episcopese ale ramurilor protestante extreme, care binecuvintează căsătorii între homosexuali și susțin public mișcarea mondială homosexuală -, că disprețuiți dumnezeieștile și Sfintele Canoane Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, că prevestiți abrogarea panortodoxă a tuturor Canoanele pe care le considerați piedică pentru menținerea acestor legături ilegale și, în general, că vă purtați ca unul amețit de dulcele și amețitorul vin al înaltei vrednicii și al stăpânirii arhierești, răsturnând Sfinte Canoane și tradiții, mutând și modificând „hotare veșnice pe care le-au pus” insuflații de Dumnezeu Apostoli și purtătorii de Dumnezeu Părinți, smintind peste măsură plinătatea evlavioasă a Bisericii și pricinuind vătămare nemăsurată Trupului ei divino-uman.

Nădăjduim ca tonul mustrător al prezentei să nu fie răstălmăcit. Mustrarea este absolut necesară în societatea umană și mai ales în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îngăduie mustrarea, dar o și impune (Lev. 19, 17; Pilde 9, 8; 10, 10; Efeseni 5, 11; I Tim. 5, 20; II Tim. 4, 2 și altele), numai să se facă cu dragoste, din criterii curate și sincere, fără răutate și patimă, întotdeauna cu intenția îndreptării nedreptăților și cu scopul mântuirii sufletelor. Dumnezeu, așa cum cunoașteți, a dat glas omenesc unui măgar, ca să-l mustre pe proorocul Valaam pentru purtarea sa potrivnică voii dumnezeiești, iar Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus fariseilor că, dacă oamenii vor tăcea și vor ascunde adevărul, „pietrele vor striga”. Noi, Preafericite, ca mădulare credincioase ale Bisericii, avem conștiința că suntem mai presus și decât măgarul lui Valaam și decât pietrele neînsuflețite și avem dreptul să pronunțăm cuvânt mustrător, chiar dacă el se adresează Patriarhului ecumenic.

Nu ne vom referi la rugăciunile Voastre în comun cu eterodocșii din Olanda și Germania, care au constituit, așa cum se vede, „probă generală” în vederea „maicii tuturor rugăciunilor în comun”, care a urmat cu papa la Ierusalim. De altfel, așa cum dovedesc lucrurile, aceste rugăciuni în comun v-au devenit o patimă nevindecată și numai o intervenție a lui Dumnezeu poate să vă slobozească de ea. „Neîncetat rugați-vă” al Apostolului Preafericirea Voastră l-ați schimbat în „Neîncetat rugați-vă în comun cu ereticii și cu cei de alte religii”. Iar aceasta o faceți continuu și fără opreliști. Nu putem trece cu vederea rugăciunea în comun a Preafericirii Voastre cu papa la Ierusalim, deoarece aceasta întrece în îndrăzneală și provocare orice altă rugăciune în comun și a provocat un mare cutremur în conștiințele credincioșilor ortodocși de pe întreg pământul, cu neasemănare mai puternic decât cutremurul (de avertizare?) care a zguduit locul Vostru de naștere cu o zi înainte de întâlnirea Preafericirii Voastre cu papa.

Pentru a vă arăta mărimea faptei necuviincioase în care ați căzut, Vă vom chema să comparați lucrarea Preafericirii Voastre cu lucrarea unui predecesor sfânt al Preafericirii Voastre, care a strălucit prin prezența sa tronul patriarhal al Constantinopolului cu 1679 ani mai înainte. Este vorba despre Sfântul Alexandru, care ne-a lăsat o pildă veșnică de evitare a legăturilor bisericești cu ereticii nepocăiți, pildă care, din nefericire, este disprețuită de arhiereii noștri de astăzi ecumeniști și globalizatori. Dar să ne aducem aminte ce s-a întâmplat în anul 335, în Constantinopol.

Ereziarhul Arie, înșelându-l pe împărat și jurând strâmb că are același Crez cu cel al Bisericii, era gata, cu înșelăciune și obrăznicie, să intre în biserica ortodoxă și să liturghisească împreună cu ortodocșii. Presiunile și amenințările pe care Sfântul Alexandru le primea, ca să-l accepte pe ereziarh în comuniunea bisericească, erau sufocante și de nesuportat. Însă el nu ceda.

Sâmbătă seara, în ajunul zilei în care Arie voia să intre în biserica ortodoxă, patriarhul Alexandru a îngenuncheat plin de mâhnire înaintea Sfintei Mese și L-a rugat cu lacrimi pe Dumnezeu: „Dacă Arie se unește mâine (cu Biserica), slobozește-mă pe mine, robul Tău, și nu pune pe cel evlavios cu cei necredincioși; dacă cruți Biserica Ta (și știu că o cruți), caută la cuvintele celor din jurul lui Evsevie și nu da spre rușine și risipire moștenirea Ta; și ridică-l pe Arie, ca să nu intre în Biserică cu slavă și erezia să intre odată cu el, și astfel reaua credință să fie socotită dreaptă credință” (Theodorit al Cirului, Istoria Bisericească).

Rezultatul este cunoscut. Rugăciunea fierbinte și plină de îngrijorare a Patriarhului a fost auzită de Dumnezeu și Arie, a doua zi, fiind într-o stare de euforie, a fost cuprins de o nevoie trupească grabnică, pentru care a fost nevoit să intre într-un closet, din care nu a mai ieșit viu, din pricina nestăvilitei hemoragii a intestinelor. Astfel s-a lipsit nu numai de comuniunea bisericească cu ortodocșii, ci și de însăși viața sa. În Cetatea Voastră, Preafericite, s-au petrecut aceste evenimente minunate și străine, într-un loc aproape de patriarhia Voastră. Și deși, ca un cunoscător al Istoriei bisericești, le cunoașteți, totuși nu învățați din ele. Aceasta presupune o comparație între cele de atunci cu cele de astăzi.

Atunci era ereziarhul Arie, astăzi este ereziarhul Papa al Romei. Și oare Papa nu este ereziarh? Oare a încetat Roma să mai fie eretică, pentru că Preafericirea Voastră și cei care cugetă asemenea vouă o numiți „biserică soră”? Oare „Tainele” ei au dobândit validitate într-un mod magic, deoarece Teologia Baptismală protestantă, pe care o acceptați, recunoaște ca valid „botezul” ei? Oare ne puteți arăta cel puțin una din cele mai mult de douăzeci de înșelări și erezii ale papismului, pe care el le-a retractat, pe perioada dialogurilor noastre cu el? Nu puteți, deoarece Apusul, rămâne înțepenit în chip satanic în ereziile lui; nu le reneagă și nu se pocăiește. Continuăm comparația. Atunci împăratul și arienii îl constrângeau pe patriarh să-l primească pe Arie în comuniunea bisericească; astăzi, Preafericirea Voastră, de bună voie (!) ați luat parte la întronizarea ereziarhului papă, îl cinstiți, și-l chemați la istorica întâlnire cu Preafericirea Voastră la Ierusalim, mergând pe urmele înaintașilor voștri, Atenagora și Paul VI-lea, fapt care s-a săvârșit cu mult fast și „lovituri în timpane”.

Atunci patriarhul a îngenuncheat și-L ruga pe Dumnezeu ca mai bine să-l ia din această viață, decât să intre în comuniune cu Arie. Astăzi urmașul lui, foarte fericit, se roagă împreună cu ereziarhul în Biserica Învierii, numind amarul dulce, întunericul lumină și încălcarea legilor bisericești și fărdelegea „izvor de bucurie duhovnicească”, „dumnezeiască binecuvântare” și un strălucit „rod al unei evoluții plină de Har”. Atunci Sfântul Patriarh Îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu să nu-i îngăduie lui Arie să intre în Biserica Ortodoxă, deoarece împreună cu ereziarhul, ar fi intrat și erezia. La 25 Mai 2014, în urma invitației Voastre, Papa a intrat nu într-o oarecare biserică ortodoxă, nu în Biserica Sfântului Gheorghie de la Fanar, ci în Sfânta Biserică a Învierii, în Sfântul Mormânt, și împreună cu el a intrat, cu cinstiri din partea ortodocșilor, panerezia (potrivit Sfântului Iustin Popovici) Papismului, însoțită de dezgustătoarele ei surori și fiice, filioque, primatul, infailibilitatea papală, imaculata concepție a Născătoarei de Dumnezeu, azima, meritele Sfinților, purgatoriul și alte rătăciri și erezii. Și numai atât! „Aleasa” Voastră suită cuprindea reprezentanți și ai altor erezii, cum ar fi ai monofizitismului și ai altor doctrine.

Custodia, pe care a trimis-o Pilat, a păzit Trupul îngropat al lui Hristos afară de mormânt. Custodia paneretică a Preafericirii Voastre, care, cu înfricoșătoarele erezii, a sfâșiat cu totul Trupul divino-uman, a intrat, în urma invitației Voastre, înlăuntrul Sfântului Mormânt, de față fiind, din păcate, și Părinții de la Sfântul Mormânt, care, desigur, se gândeau câtă vreme, după această prăbușire, îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu le va mai îngădui să păzească cu îndrăzneală Sfintele Locuri.

În urma tuturor acestora, Preafericite, împrumutăm cuvântul tâlharului recunoscător de pe cruce și vă întrebăm: Nu vă temeți de Dumnezeu? Nu învățați din istorie? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea năprasnică și rea a patriarhului Iosif în 1439 și înmormântarea lui departe de turma sa, în pământul străin și neospitalier al Florenței, în biserica ereticilor dominicani? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință, de asemenea, moartea năprasnică și rea a mitropolitului filopapistaș Nicodim al Leningradului, în vârstă de numai 49 de ani, care și-a dat sufletul la 5 Septembrie 1978 la picioarele noului ales papă Ioan Paul I, cunoscut și ca „Papa celor 33 de zile”? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea mitropolitului Kerkirei, Timotei, întâmplată la 15 Martie 2002, după câteva zile de la întoarcerea sa de la Vatican? În sfârșit, nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea tragică a arhiepiscopului Atenei, Hristodul, care, după (prima în istorie) vizita Papei în Grecia, după organizarea (pentru prima oară) a întrunirii CMB-ului pe tărâm grecesc și după (prima pentru un arhiepiscop al Atenei) deplasare la Vatican, fără aprobarea Sfântului Sinod, a fost chemat să părăsească prematur și el această lume deșartă și astfel Biserica Greciei să se lipsească de conducătorul ei harismatic în celelalte? V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva aceste morți năprasnice, de care am amintit mai sus, au fost semne dumnezeiești, prin care Dumnezeu a dezaprobat abaterile arhierești, potrivnice voii Lui, „pildă pentru cei care vor săvârși fapte necuvioase”? Nu vă temeți că Dumnezeu vă va adresa și Preafericirii Voastre o întrebare asemănătoare cu aceea pe care a adresat-o fariseilor: „Distrugerea mediului natural știi s-o distingi, însă distrugerea mediului duhovnicesc de către ecumenism, pe care-l slujești și-l promovezi, nu-l poți cunoaște”? Record de vizitare a doborât o înregistrare video, pusă de câteva zile pe internet, ce prezintă un levit cu părul alb și foarte bătrân din Atena, care a albit în slujirea la Sfântul Jertfelnic, cum plânge ca un copil mic, cugetând la nenorocirile care ne vor ajunge din pricina trădărilor Credinței și apostaziei clerului și poporului.

Preafericite, pecetluim prezenta scrisoare cu o fiască și smerită rugăminte: Părăsiți calea înșelătoare a ecumenismului și întoarceți-vă la calea neînșelătoare a Ortodoxiei! Un Înger, asemenea cu cel care a închis calea lui Valaam și care avea „sabia ridicată în mână”, va închide și calea Voastră. Nu-l vedeți? Ce așteptați, ca să vă schimbați calea? Să vă vorbească marmurele Sfintei Sofia cu glas omenesc și să vă mustre? „Nu este cu putință să slujiți la doi stăpâni; nu este cu putință să slujiți și Ortodoxia, și panerezia ecumenismului”. Prima slujește lui Hristos, iar a doua lui antihrist și diavolului. Încetați să-L mai întărâtați pe Dumnezeu și să smintiți poporul Lui. Și să nu vă treacă prin gând să schimbați sau să anulați Sfintele Canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor ecumenice, deoarece astfel de samavolnicii strigătoare la Cer, chiar dacă vor avea acoperire „sinodală” și „panortodoxă”, nu vor putea fi primite și respectate de conștiința plinătății bisericești ortodoxe. Iar această conștiință, care aprobă sau leapădă hotărâri, chiar și ale Sinoadelor ecumenice, oricât ați disprețui-o și oricât de mult s-ar părea că este adormită și slăbită, să știți că ea veghează și este întotdeauna gata să se împotrivească la orice „fapte împlinite”, pe care le va hotărî viitorul Sinod ce se va aduna în 2016, dacă acestea sunt contrare Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiții și voii lui Dumnezeu. Nădăjduim să nu disprețuiți acest strigăt de agonie, pe care îl înălțăm din îndepărtata Canadă.

Cu respect,

Frăția misionară grec-ortodoxă „Sfântul Atanasie cel Mare”, Toronto,

Frăția misionară ortodoxă greco-canadiană „Apostolul Pavel”, Toronto,

Frăția misionară greco-canadiană „Glasul Ortodox”, Montreal.

sursa http://www.marturieathonita.ro/scrisoare-deschisa-catre-patriarhul-ecumenic/
© Copyright 2013 Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Athos

Ortodocșii greci cer caterisirea de urgenta a Sanctitatii Sale Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, Noua Roma, pentru călcarea flagranta a Sfintelor Canoane Apostolice si Patristice ce interzic impreuna rugaciunea cu ereticii

Grupuri intregi de laici si clerici merg la mitropolitii de care apartin cerand oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu, respectiv discutarea in Sinod a aplicarii canoanelor pentru Patriarhul Ecumenic, care a facut impreuna-rugaciune cu papa Francisc la Ierusalim.

Avand in vedere ceea ce spun Canoanele Sfintilor Parinti, noi, crestinii ortodocsi cu constiinta dogmatica treaza, cerem caterisirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I.

preot Matei Vulcanescu, Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei

Sfanta Mitropolie a Gortinei si Megalopolis

Despre intalnirea de la Ierusalim dintre papa si patriarh

Parintele Paisie Arghioritul ne spune ca atunci cand ne rugam impreuna trebuie sa avem toti aceeasi credinta. Acest cuvant al parintelui Paisie ne este suficient ca sa condamnam impreuna-rugaciunile “pe care SS Bartolomeu le face cu Romano-Catolicii”. Romano-Catolicii sunt eretici. Rugaciunea impreuna cu ereticii nu ajunge la Dumnezeu, ci cade in gol. Nu era nevoie sa ne spuna parintele Paisie acest lucru, pentru ca este scris in Pidalion (Carma Bisericii- Sfintele Canoane). In baza acestor canoane din Pidalion, oricine se roaga cu ereticii (vezi Patriarhul Ecumenic cu papa) trebuie caterisit. Cei ce se roaga impreuna cu papa sunt condamnati de Canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti prin CATERISIRE. Atentie, caci si laicii care se roaga cu ereticii sunt afurisiti de Biserica. Voi, laicii, sa dati exemplu clericilor filopapisti care se roaga cu ereticii, si sa ii opriti de la aceste practici condamnate de Sf Canoane, pentru ca, asa cum a demonstrat istoria bisericii, voi, laicii sunteti pastratorii si aparatorii Dreptei Credinte.
Pentru Dreapta Credinta au curs siroaie de sange. Sa stam bine!

+ Ieremia
Mitropolitul Gortinei si Megalopolisului

sursa http://aktines.blogspot.gr/2014/05/blog-post_637.html
traducerea din limba greaca de preot Matei Vulcanescu

Cinci mitropoliți greci acuză pe IPS Nifon pentru declaratii eretice! Se cere ieșirea din Consiliul Mondial al Bisericilor.

Cinci mitropoliți eleni:

al Konίtsei, al Glyfádei, al Kythίrelor, al Etolokarnanίei și al Górtinei și Megalópolei cer

ARHIEPISCOPULUI SĂ PUNĂ ÎN DISCUȚIE SINODALĂ

HOTĂRÂRILE CONSILIULUI MONDIAL AL BISERICILOR,

CARE SUNT ÎN CONTRADICȚIE CU ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

La Consiliul Mondial al Bisericilor sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Corea de Sud, au fost formulate poziții contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins și Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de divizarea în care se află lumea creștină, a fost pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile, ”multi-dogmatică”, și, de asemenea, a fost desconsiderat și răstălmăcit cuvântul lui Hristos, Care se roagă ”ca toți să fie una”.

În memoriul lor, cei cinci mitropoliți formulează acuzații foarte grave la adresa unor mitropoliți, al Mesiniei, al Dimitriadei și al Prusei, pentru pozițiile pe care le exprimă și prin care provoacă și smintesc poporul credincios. Îi acuză de asemenea pe arhiereii reprezentanți ai Bisericii Greciei la a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor sau, mai corect, al Ereziilor, că au acceptat fără nici o reacție de împotrivire hotărârile CMB. Se întreabă cum vor putea fi abordați corect ereticii, de orice natură ar fie ei, fie că provin din ”sânurile” Bisericii, fie că nu, dacă este alterată tradiția bisericească a Ortodoxiei și dacă este pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre? Cei cinci mitropoliți cer și întreruperea dialogurilor teologice cu papistașii, pentru că, așa cum a declarat Arhiepiscopul Australiei, kir Stylianos, care vreme de 20 de ani a fost copreședinte al Comisiei de Dialog cu Romano-catolicii, dialogurile acestea nu sunt decât ”un joc lipsit de consistență”.

Cinci mitropoliți ai Bisericii Greciei, întru-un memoriu către Arhiepiscopul Athenei, kir Ieronim, care deține funcția de Președinte al Sfântului Sinod, vin în sprijinul și în continuarea memoriului individual pe care l-a întocmit și l-a trimis Sfântului Sinod Mitropolitul Pireului, kir Serafim, în care vorbește despre înșelările ecleziologice ale textului adoptat la a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan, din Coreea de Sud.( http://graiulortodox.wordpress.com/2014/06/17/ips-serafim-de-pireu-condamna-declaratiile-c-m-b-de-la-busan-2013-coreea-de-sud/ ) În textul de la Busan se pretinde Ortodoxiei să își ceară iertare, alături de toate celelalte confesiuni, pentru starea de divizare în care se află lumea creștină. Cei cinci mitropoliți, în ordinea în care au semnat, sunt: Mitropolitul Dryinoúpolei, Pogoniánei și Konίtsei, kir Andreas, Mitropolitul Glyfádei, Ellinikó-ului și Voúlei, kir Pavlos, Mitropolitul Kythίrelor, kir Serafim, Mitropolitul Etolίei și Akarnanίei, kir Kosmas, și Mitropolitul Górtinei și al Megalópolei, kir Ieremia.

Toți semnatarii memoriului:

Îi acuză pe arhiereii reprezentanți ai Bisericii Greciei că nu s-au împotrivit deciziilor CMB, care în esență se disting prin faptul că atacă și contestă Biserica Ortodoxă, ca una care exprimă Adevărul credinței noastre. Au ajuns până într-acolo, încât să cheme la pocăință Biserica Ortodoxă, câtă vreme pocăința [pentru abaterea de la adevărul de credință și pentru ruperea unității] se cuvine tuturor creștinilor eretici. Se întreabă: ”nu este de ajuns că au fost șterse din Sinodiconul Ortodoxiei anatemele împotriva ereticilor? Trebuie acum să negăm și faptul că dogmele Bisericii noastre reprezintă «credința Apostolilor, credința Părinților, credința Ortodocșilor», dat fiind că, potrivit protestanților de la Busan, Biserica are nevoie de pocăință în chestiunile de credință și înțelege progresiv voia dumnezeiască?”.
Formulează acuzații foarte grave la adresa unor mitropoliți, al Mesiniei, kir Hrisostom, și al Dimitriadei, kir Ignatie, pentru pozițiile pe care le exprimă și prin care smintesc pliroma Bisericii.
Îi cer Arhiepiscopului Athenei, kir Ieronim, să treacă pe lista temelor de dezbatere a următoarei ședințe a plenului Sinodului Greciei hotărârile CMB de la Busan, pentru că acestea deformează învățătura ecleziologică a Bisericii Ortodoxe. Semnatarii memoriului se întreabă: ” Cum vom susține Adevărul credinței noastre împotriva lupilor care se năpustesc împotriva turmei noastre, a pseudo-martorilor lui Iehova, a penticostalilor, a mormonilor etc.? ”. Despre dialogul cu papistașii, semnatarii consideră că acesta contribuie la deformarea ecleziologiei ortodoxe și amintesc în acest sens declarația Arhiepiscopului Australiei, kir Stylianós – care vreme de 20 de ani a participat la dialoguri – potrivit căreia dialogul cu romano-catolicii este ”un joc lipsit de consistență”.

Memoriul celor cinci Mitropoliți greci

împotriva deciziilor Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan

- Prima parte -

Sfânta Mitropolie de Dryinoúpoli, Pogoniáni și Konίtsa

Nr. Prot. 28

Delvináki, 30 aprilie 2014

Către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Ioánnou Gennadίou 14

115 21 ATENA

Preafericite Președinte al Sfântului Sinod,

Preasfințiți Mitropoliți Sinodali,

Subsemnații, care suntem împreună cu voi Episcopi în Biserica autocefală a Greciei, în urma celor petrecute în noiembrie 2013 la Busan, în Republica Coreei de Nord, în cadrul lucrărilor Consiliului Mondial al Bisericilor și al dialogului teologic cu confesiuni protestante de diferite genuri, și cu monofiziții și monoteliții, dorim să prezentăm cu profund respect Autorității noastre Bisericești Supreme protestul față de rezultatul acestei ședințe, după cum se va vedea mai jos.

Expunem în continuare pe scurt, din prisma ecleziologiei ortodoxe, pozițiile ecleziologice inadmisibile formulate la a 10-a Ședință Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Acestea se dovedesc a fi încă și mai grave, dacă ținem seama de faptul că, potrivit regulamentelor adoptate de CMB (vezi anexa II, p. 6), este recunoscut dreptul fiecărei ”biserici-membru” a CMB de a-și păstra integră propria conștiință de sine bisericească și de a și-o exprima ca atare.

Justificarea potrivit căreia textele ședințelor CMB sunt ad referendum și nu exprimă acceptarea lor de facto din partea bisericilor-membre nu explică inacțiunea și pasivitatea reprezentanților ortodocși. Nici pretextul că ”nu au semnat” nu este valabil, de vreme ce consimțământul față deciziile CMB nu se mai exprimă prin semnătură, ci prin niște carduri speciale (”indicator card”). Potrivit celor de mai sus, participarea ineficace a reprezentanților ortodocși îi vatămă atât pe eterodocși, hrănindu-le confuzia bisericească, cât și pe cei de aceeași credință, ascunzând sau alterând principiile învățăturii ecleziologice expuse clar de către Sfinții Părinți în Duhul Sfânt și ale Tradiției noastre canonice despre Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească. Eterodocșii care sunt vătămați și vor fi vătămați prin citirea textului de la Busan habar nu au dacă textul este doar ad referendum sau nu și nici nu pot afla acest lucru.

Documentele anexate

În prezenta scrisoare anexăm cu traducere în limba greacă atât textul ”Declarației de Unitate” de la Busan (Anexa I), cât și o parte din Regulamentele Statutului Consiliului Mondial al Bisericilor (anexa II), din care reiese, potrivit procedurii curente, dreptul reprezentanților de a se pronunța asupra subiectelor de conștiință de sine bisericească, de a susține o poziție întru totul conformă confesiunii lor și de a se adresa direct ”bisericilor” lor (Rules XX.6.d, p. 6). De asemenea, anexăm (Anexa III) discursul Arhiepiscopului Nifon de Târgoviște, reprezentant al Patriarhiei României, un discurs marcat în mare măsură de gândirea ecleziologică eterodoxă, pe care acesta l-a rostit în încheierea Adunării de la Busan. Ultima anexă (IV) confirmă faptul că întocmirea textului de la Busan a început încă din septembrie 2012, când s-a întrunit Comisia Centrală a CMB în cadrul Academiei Ortodoxe din Creta, de la Kolybári.

Comunicatul Sinodului Bisericii Greciei din 15-10-2009, emis în urmă cu patru ani cu un prilej asemănător, constata nevoia unei ”informări mai complete” a Sinodului și susținea categoric că ”de acum înainte Sinodul se va informa cu privire la toate fazele dialogurilor”, că ”dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice și canonice ortodoxe” și că ”reprezentanții Bisericii noastre la respectivul dialog au o cunoaștere clară a teologiei ortodoxe, a ecleziologiei și a Tradiției bisericești și își oferă cunoștințele și resursele în scopul «unirii tuturor» «întru adevăr»”[1]. Textul eterodox al ”Declarației de Unitate” a CMB de la Busan a fost pregătit fără nici o deliberare sinodală în cadrul Preasfintei noastre Biserici, de către Comisia Centrală a CMB, așa cum se obișnuiește, de altfel, la Academia din Creta (la Kolybári) încă din toamna lui 2012[2], și a primit în unanimitate aprobarea sesiunii plenare a CMB pe 8 noiembrie anul trecut la Busan. Astfel, textul ”Declarație de Unitate” de la Busan, care este inadmisibil din punct de vedere ecleziologic, circulă deja peste tot, în lipsa unei delimitări ortodoxe de această poziție, exprimate în mod oficial, ca mărturisire comună a membrilor Consiliului Mondial al Bisericilor și, din păcate, prin această tăcere, devine o mărturisire și a Bisericii Ortodoxe.

Erorile și înșelările ecleziologice ale textului de la Busan

Textul oficial menționat cu titlul ”Declarație de Unitate” (Unity Statement) de la a 10-a Conferință a CMB are o poziție contrară Ortodoxiei, Trupului lui Hristos, pentru că acceptă (a) că Biserica Ortodoxă împreună cu celelalte ”biserici” trebuie să se pocăiască pentru faptul că astăzi creștinii sunt fărâmițați[3], (b) că Biserica, deși este Trupul lui Hristos, nu a fost condusă în mod necesar de unanimitatea dogmatică, nici măcar în epoca apostolică[4], (c) că există în prezent o unitate bisericească nevăzută a creștinismului și este așteptată unitatea văzută a Bisericii celui Una[5], (d) că rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos ”ca toți să fie una” nu s-a împlinit, însă depinde de noi împlinirea acestei îndatoriri[6], (e) că Biserica poate să se îmbogățească și să se folosească din harismele eterodocșilor[7], (f) că suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu, dacă nu aspirăm necontenit la unitatea creștină spre folosul bunei mărturii celei dinafară[8], (g) de asemenea, în virtutea unei ambiguități viclene, susține că Dumnezeu ”totdeauna ne surprinde” și că Biserica înaintează având cunoștința voii dumnezeiești[9], (h) că trebuie folosite noi moduri de abordare a divergențelor teologice[10] și (i) că unitatea Bisericii este în strânsă interdependență cu unitatea umanității și a creației[11].

Dincolo de acestea, textul (j) are și o orientare ecologistă necreștină, vorbind despre așteptarea înnoirii mundane a creației, a bunăstării pământești a creației și a umanității și despre responsabilitatea umană în acest sens[12], se vorbește (k) și despre colaborarea creștinilor cu cei de alte credințe sau cu ateii în ce privește această bunăstare pământească[13]! Nu-i de mirare, așadar, că textul folosește și notoriul termen ocult ”holistic” din monism pentru a caracteriza misiunea Bisericii (“holistic mission-evangelism”[14]). Textul dă multe subînțelesuri și cu privire la acceptarea bisericească a modurilor de viață ”marginale”, fără precizări cu privire la păcat și pocăință, a căror direcționare finală trebuie luată în considerație dată fiind atitudinea pozitivă mai generală a Conferinței de la Busan cu privire la homosexualitate[15].

Declarația Arhiepiscopului de Târgoviște, kir Nifon

de la minutul 30:36 declarația Arhiepiscopului Nifon

O jalnică încheiere oficială a prezenței ortodoxe la Adunarea de la Busan a constituit discursul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop de Târgoviște, kir Nifon, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române (anexa III), care a constatat (1) că unitatea Bisericii s-a pierdut, iar Biserica existentă, pentru că este împărțită, este deficitară din punct de vedere sacramental[16], (2) că nu cunoaște care facțiune creștină este continuatoarea vechii Biserici a Ierusalimului[17] și (3) că toți oamenii sunt frați în Hristos, în timp ce Botezul creștin este doar o treaptă sacramentală superioară în înrudirea duhovnicească a omenirii, unitate care deja există[18]. Înaltpreasfințitul Nifon (4) a tăcut și a ascuns faptul că ecleziologia ortodoxă este deformată în CMB, vorbind despre apărarea ”valorilor noastre morale tradiționale” de către CMB, ca, de pildă, ”valoarea supremă a familiei creștine”[19].

image_preview[1]

Eclesiologia ortodoxă a Sfântului Ciprian și inovațiile de la Porto Alegre și Busan

Sfântul Ciprian subliniază încă din secolul al III-lea unitatea în jurul episcopului, în Euharistie și în dreapta credință; iată ce scrie Sfântul Părinte: ”Dumnezeu este Unul, și Hristos Unul este și Una este și Biserica Lui, și credința, una, și turma, una, unită prin legătura unanimității în unitatea trainică a Trupului”[20]. Dar pentru Sfântul Ciprian, ortodoxia nu este o credință determinată printr-un consimțământ comun al episcopilor, ci cea predată de la început de către Apostoli. În virtutea acestei credințe, Sfântul Ciprian nu a respectat jurisdicția și poziția Episcopului Romei, Ștefan, ci a îndemnat la neascultare față de el, pentru că Ștefan lucra încălcarea credinței apostolice (Epistola LXXIV, Ad Pompeium contra Epistolam Stephani)[21]. Exigenta învățătură ecleziologică a Sfântului Ciprian care afirmă că în afara Bisericii nu există mântuire (extra Ecclesiam nulla salus) este, potrivit Profesorului Vlásios Feidás, prin excelență ortodoxă și conformă Tradiției. Dimpotrivă, ecleziologia lui Augustin, care susține că există elemente având caracter bisericesc și în afara Bisericii, fapt pentru care a și ajuns să constituie baza textului de la Ravena și a ultimelor texte emise de CMB (Porto Alegre și Busan), reprezintă erezie[22] și, după cum se știe, orice scornire dogmatică persistentă și nepocăită constituie erezie pentru Biserica Ortodoxă[23]!

Biserica, care este Trup al lui Hristos și este infailibilă, nu poate greși

Infailibilitatea Bisericii – negată în textul ”Declarație de Unitate” de la Busan, întrucât cheamă la pocăință și Ortodoxia și constată, chipurile, un progres în înțelegerea voii dumnezeiești – este nu doar o predică a Sfintei Scripturi despre Biserică, pe care o numește ”stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3:15), ci și a Sinoadelor Interortodoxe ale Patriarhilor din mileniul al II-lea, care, apărându-se împotriva papistașilor și protestanților, propovăduiesc uneori că Biserica (Ortodoxă) Sobornicească ”este cu neputință să greșească, ca una ce este bogată, având ca învățător pe Duhul Sfânt”[24], alteori că ”în toate dogmele și învățăturile… credem fără greșeală în Biserica lui Hristos cea sfântă, sobornicească și apostolească… care de Sus totdeauna au strălucit prin dreapta credință și necontenit străluceau… ca niciodată să nu se fi înșelat și să nu se înșele, ci pururea fără greș să se ridice, întemeiată pe piatra sigură a credinței noastre ortodoxe”[25]. Ortodoxia este așadar ”singura credință adevărată, singura închinare bineplăcută lui Dumnezeu și singura cale mântuitoare și o păstrăm neîmpuținată, autentică și neschimbată”[26]. După acestea, propovăduiesc de asemenea că îndepărtarea papistașilor eretici nu a vătămat universalitatea și ”infailibilitatea” Bisericii, care, deși ”înainte de vremurile acelea prin lucrarea vicleanului Papă al Romei, care rătăcind de la calea cea dreaptă și căzând în dogme și născociri străine, a ieșit din întregul Trupului binecredincioasei Biserici și s-a rupt”, cu toate acestea, ”cele patru părți ale pânzei rupte, fiecare în țara ei, au rămas unite și legate, prin care noi călătorim netulburați de valuri pe marea vieții acesteia (…). Astfel, binecredincioasa Biserică a lui Hristos se înalță acum pe patru stâlpi, adică pe cele patru patriarhii, și rămâne nezdruncinată și netulburată”[27].

Prin urmare, este respinsă afirmația din textul de la Busan despre nevoia de pocăință a Ortodoxiei pentru presupusele ei greșeli ca fiind cu totul neîntemeiată și înjositoare pentru Biserică.

Pocăința [pentru erori de credință] se cuvine doar ereticilor

Textul de la Busan, în continuare, ne cheamă la pocăință și pentru dezbinarea care există în lumea creștină! Dar pocăința se cuvine doar acelora care, în ciuda cuvântului apostolic, au stat împotriva (I Corinteni 11:16) credinței bisericești și s-au făcut eretici, pentru că ”cel ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda, oricine ar fi el” (Galateni 5:10). Dimpotrivă, Biserica îi laudă pe păstorii care i-au dat afară din grădina Bisericii pe cei de alt cuget și ”au alungat cu praștia Duhului pe lupii cei primejdioși și molipsitori, izgonind din staulul Bisericii… ca niște slujitori prea credincioși ai lui Hristos”[28], ca să salveze credința apostolică. De aceeași părere este și Sfântul Ciprian, care scrie împotriva ereticilor și schismaticilor, că ”trebuie să ne bucurăm atunci când aceștia sunt tăiați din Biserică, pentru că ei primejduiesc porumbeii și oile lui Hristos cu întinarea lor sălbatică și otrăvitoare”[29]. Așadar, nu este de ajuns că au fost șterse din Sinodiconul Ortodoxiei anatemele împotriva ereticilor? Trebuie acum să negăm și faptul că dogmele Bisericii noastre reprezintă «credința Apostolilor, credința Părinților, credința Ortodocșilor», dat fiind că, potrivit protestanților de la Busan, Biserica are nevoie de pocăință în chestiunile de credință și înțelege progresiv voia dumnezeiască?

Unitatea mărturisirii dogmatice a Bisericii

WCC%20CC%20Photo%202012[1]

Invocarea diversității ”bisericilor”, pe care o întâlnim frecvent în CMB încă de la conferința care a avut loc la Porto Alegre, și concepția despre credință ca fiind schimbătoare și a cărei înțelegere cunoaște progres au fost folosite și în textul de la Busan, ca să justifice viziunea despre ”Biserica creștină unită în chip nevăzut”. Formularea din text (paragraful 10, p. 5), potrivit căruia ”nu este posibil ca diferența să fie atât de mare, încât să aducă după sine despărțirea” deformează istoria bisericească și ecleziologia, pentru că doar varietatea națiunilor este ireproșabilă, după cuvântul Sfântului Fotie cel Mare și al altor Sfinți Părinți[30], nu însă și diversitatea dogmelor, care sunt comune pentru toată Biserica din toată lumea, așa cum se mărturisește din vechime. Sfinții Ignatie[31] și Irineu[32] și mulți alții mărturisesc în favoarea unanimității dogmatice a Bisericii, care ca Trup al lui Hristos și continuitate a Comunității Apostolice, păzește ”un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5).

Îndepărtarea ereticilor și a schismaticilor nu poate să vatăme Biserica, după cum o spune și Sfântul Vasilie cel Mare: ”vrednici de milă pentru stricăciunea lor sunt aceștia, câtă vreme trupul vostru este întreg prin Harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce s-a stricat s-a destrămat, iar ceea ce rămâne nu se strică”[33]. Creștere și diferențiere în credință există doar după măsura încrederii personale în Hristos, nu în ce privește ansamblul compact al dogmelor evanghelice și patristice[34]

Unitatea nevăzută a Bisericii – o dogmă pur protestantă

Referirea textului ”Declarație de Unitate” de la Busan la așteptata realizare a unității văzute dintre ortodocși și eretici sugerează indirect că există deja o unitate nevăzută a așa-zisei Biserici celei Una, ”multi-dogmatice”, așa cum s-a declarat și în textul de la Porto Alegre, însă această concepție nu este altceva decât o dogmă protestantă respinsă categoric de către ortodocși. Sinodul din Constantinopol de la 1672 identifică Biserica cea Una cu Biserica Ortodoxă, văzută și infailibilă: ”Despre Biserica Ortodoxă Sobornicească spunem că este cu neputință să alunece în greșeală, fiind călăuzită de același Cap, care este Hristos, Adevărul în sine, și învățată de Duhul adevărului… Este și totdeauna văzută și fie ca niciodată să nu lipsească de la ortodocși până la sfârșitul veacului, de vreme ce nu toți vor adormi, ci toți se vor schimba, după cum a spus Apostolul vorbind despre credincioși. Este așadar vădit că până la sfârșiturile veacului Biserica lui Hristos este văzută și întreagă, nelipsindu-i vreuna din părți”[35]. De altfel, Sfânta Scriptură spune clar că Biserica este văzută, de vreme ce poate fi localizată (I Timotei 3:15) și se vorbește de înmulțirea membrilor ei (Fapte 2:47). Tâlcuirea ortodoxă a cuvântului evanghelic despre ”cetatea aflată pe vârf de munte”, care, evident, este văzută, se referă la Biserică[36].

Desconsiderarea hristologică a cuvântului ”ca toți să fie una”

În plus, argumentul, atât de promovat în dialogul cu papistașii, atât în general în cadrul CMB, cât și în special la conferința de la Busan, și întemeiat pe rugăciunea Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21-23), sfârșește în disprețuirea totală a învățăturii hristologice, pentru că, de vreme ce într-adevăr unitatea celor ce cred reprezintă voia Dumnezeu-Omului Hristos, potrivit afirmațiilor ecumenismului, această unitate nu s-a realizat încă. Din cauza neputinței voinței dumnezeiești a lui Hristos, așa cum susțin unii lipsiți de evlavie? Din pricina deosebirii nestoriene dintre ceea ce Nestorie numește voia gnomică a lui Iisus și voia Sfintei Treimi? Însă Dumnezeu-Omul cel în două firi are ”două voințe ale celor două firi care nu-și sunt potrivnice…, ci firea Lui omenească urmează firii Lui dumnezeiești și atotputernice, nu i se împotrivește și nu îi este vrăjmașă, ci mai degrabă i se supune”[37]. Așadar, voința Lui dumnezeiască, având ca supus al ei firea omenească îndumnezeită deplin, cea care s-a exprimat prin glasul Lui omenesc în rugăciunea arhierească despre unitatea credincioșilor. Aceasta este însoțită de atotputernicia Lui și lucrează neîngrădit în cei care se supun de bună voie lui Hristos. De aceea, și Sfântul Ioan Gură de Aur adeverește că acest cuvânt, ”ca toți să fie una” s-a împlinit deja în Biserică prin unanimitatea interioară a credinței, în ciuda apostaziei ereticilor, care este rodul superficialității lor: ”Ce vom spune, deci? S-a împlinit aceasta? Și cu tărie s-a împlinit, căci toți care au crezut prin Apostoli una sunt, chiar dacă unii dintre ei s-au rupt, știut fiind că El nu a ascuns acest lucru, ci mai dinainte l-a vestit și a arătat că această cădere este pricinuită de nepăsarea oamenilor”[38]. Frecventa menționare a cuvântului ”ca toți să fie una” la aceste dialoguri este blasfemiatoare, căci susține că acest cuvânt nu s-a împlinit de-a lungul timpului și dă de înțeles că nu s-a dat încă Bisericii Duhul Sfânt, Atotputernicul Mângâietor, Dumnezeul păcii, iar nu al neorânduielii (I Corinteni 14:33), care are lucrare unificatoare (”la o unire pe toți i-a chemat”[39]). Prin urmare, Consiliul Mondial al Bisericilor și ceilalți ecumeniști vestesc o nouă Cincizecime spre unirea celor despărțiți!

Alunecările de tip ecologic ale CMB

Referirile ”Declarației pentru Unitate” ale CMB de la Busan la grija și prosperitatea creației ca mijloc și finalitate ale bunăstării omenirii ascund din punct de vedere teologic un milenarism ecologic. Evident este ignorat cuvântul Noului Testament despre ”nerăbdarea” făpturii care ”împreună suspină și împreună are dureri până acum”, despre așteptarea nestricăciunii care țintește la veșnicie, ”ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”, când va exista eliberare din robia stricăciunii în ”slava viitoare care se va descoperi nouă”[40]. CMB definește o nouă așteptare pământească și o nouă eshatologie. Ingnorând căderea originară a omenirii, autorii Declarației își propun să ne îndrepte către porunca dată omului înainte de cădere de a lucra și a păzi (Facere 2:15) fără osteneală grădina Edenului, trecând sub tăcere predica evanghelică despre pocăința pentru păcatele și apostaziile cele în multe chipuri, după cum ignoră și cele cerești și dogma care învață că pentru creștini ”cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20), iar nu în paradisurile pământești. Zidirea slujește mântuirii omului prin arătarea puterii veșnice și a dumnezeirii lui Dumnezeu și prin mărturia facerii lui de bine[41] și nu constituie un bine în sine. Dumnezeu nu se interesează în primul rând de cai și de făpturile neînsuflețite îndeobște, ci de omul rațional și care cunoaște drama de a fi nemuritor: ”Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice?” (I Corinteni 9:9-10).

Sursa: Orthódoxos Týpos, 6 iunie 2014, nr. 2025, pp. 1, 7.

Traducere de Mihail Ilie (G.O.)
sursa http://graiulortodox.wordpress.com/

Cinci mitropoliti din Sfantul Sinod al Bisericii Eladei impotriva hotararilor Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan si impotriva declaratiilor lui IPS Nifon al Targovistei.

Cei cinci Mitropoliti sunt: Andreas de Konitza, Pavlos de Glifada, Serafim de Kithiron, Kosma al Etoliei si Ieremia al Gortinei.
Aici este intregul text in limba greaca. Textul urmeaza a fi adoptat si discutat in Sinodul Ierarhiei Bisericii Eladei:

Iata si traducerea referintei la IPS Nifon al Targovistei:
Dureroasă a fost și prezența ortodoxă la Adunarea de la Busan prin cuvântarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop al Târgoviștei, domnul Nifon, reprezentant al Bisericii Romaniei, care a constatat ca unitatea Bisericii a fost pierdutâ și ca Biserica existenta, fiind divizată, este si sacramental incompletă, și că nu știm care grupare crestină este urmașă a Bisericii Vechi de la Ierusalim, si că toți oamenii sunt frati in Hristos, și ca Botezul creștin nu este altceva decat un grad sacramental mai înalt, in familia spirituală a umanitații.
Inaltpreasfințitul domn Nifon a tăcut si a tăinuit faptul că se alterează eclesiologia ortodoxă in “Consiliul Mondial al Bisericilor” pretextând ca in CMB “se apară valorile noastre morale tradiționale” cum ar fi “valorile familiei creștine”.

———————————————————————
Sfantul Ciprian (sec III ) subliniaza Unitatea Bisericii in episcopi, in Sfanta Euharistie si in ortodoxia credintei. Spune Sfantul Parinte: “Dumnezeu, Unul Este, Hristos unul este si Biserica Una este, credinta una este, si turma de credinciosi, una este, lipita prin conglasuire in puternica unire a Trupului”Liber de Unitate Ecclesiæ 23, PL 4, 517B: «Deus unus est, et Christus unus, et una Ecclesia ejus, et fides una, et plebs una in solidam corporis unitatem concordiæ glutino copulata».
Eclesiologia Sfantului Ciprian este, asa cum spune ssi profesorul Fidas, acceptata de constiinta Bisericii,ortodoxa.

Υπόμνημα πέντε Μητροπολιτών κατά των αποφάσεων του Π.Σ.Ε. εν Πουσάν
Υπόμνημα πέντε Μητροπολιτών κατά των αποφάσεων του Π.Σ.Ε. εν Πουσάν
ΙΕΡΑ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΣ
ΔΡΥΪΝΟΥΠΟΛΕΩΣ, ΠΩΓΩΝΙΑΝΗΣ & ΚΟΝΙΤΣΗΣ
Ἀριθ. Πρωτ. 28
Ἐν Δελβινακίῳ τῇ 30ῇ Ἀπριλίου 2014
Πρός τήν
Ἱεράν Σύνοδον
τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος
Ἰωάννου Γενναδίου 14
115 21 ΑΘΗΝΑΙ

Μακαριώτατε ἅγιε Πρόεδρε,
Σεβασμιώτατοι ἅγιοι Συνοδικοί,
Οἱ ὑπογραφόμενοι συνεπίσκοποι ὑμῶν ἐν τῇ αὐτοκεφάλῳ Ἐκκλησίᾳ τῆς Ἑλλάδος μετά τά διαδραματισθέντα, τόν παρελθόντα μῆνα Νοέμβριον σ.ἔ. 2013, εἰς τό Πουσάν (Busan) τῆς Δημοκρατίας τῆς Νοτίου Κορέας, εἰς τό πλαίσιον ἐργασίας τοῦ λεγομένου «Παγκοσμίου Συμβουλίου τῶν Ἐκκλησιῶν» (Π.Σ.Ε.) καί τοῦ κατ’ αὐτό θεολογικοῦ διαλόγου μετά τῶν ποικίλης φύσεως προτεσταντικῶν ὁμολογιῶν καί τῶν Μονοφυσιτῶν – Μονοθελητῶν, προαγόμεθα βαθυσεβάστως, νά καταθέσωμεν τῇ Σεπτῇ Ἀνωτάτῃ ἡμῶν Ἐκκλησιαστικῇ Ἀρχῇ τήν διαμαρτυρίαν μας διά τήν ἔκβασιν τῆς συνελεύσεως, ὡς δείκνυται κατωτέρω.
Τάς ἀπαραδέκτους ἐκκλησιολογικάς θέσεις τάς διατυπωθείσας ὑπό τῆς 10ης Γενικῆς Συνελεύσεως τοῦ Π.Σ.Ε., ἐκθέτομεν συνοπτικῶς ἐν τοῖς ἐφεξῆς, ὑπό τό πρῖσμα τῆς ὀρθοδόξου ἐκκλησιολογίας. Αὗται καταφαίνονται ἔτι χείρονες, ληφθέντος ὑπ᾽ ὄψιν τοῦ ἐπισήμως κατωχυρωμένου δικαιώματος πάσης «ἐκκλησίας-μέλους» τοῦ Π.Σ.Ε. νά διατηρῇ ἀπαραβίαστον καί ἐκπεφρασμένην τήν ἰδίαν ἐκκλησιολογικήν αὐτοσυνειδησίαν, κατά τούς ἐπισυναπτομένους κανονισμούς τοῦ Π.Σ.Ε. (βλ. συνημμένον Β΄, σ. 6).
Ἡ δικαιολογία ὅτι τά κείμενα τῶν Συνελεύσεων τοῦ Π.Σ.Ε. εἶναι ad referendum καί δέν δηλώνουν τήν de facto ἀποδοχήν των ὑπό τῶν «ἐκκλησιῶν-μελῶν», δέν ἐξηγεῖ τήν ἀπραξίαν τῶν Ὀρθοδόξων ἐκεῖ ἀντιπροσώπων. Οὔτε ἡ πρόφασις ὅτι «δέν ὑπεγράφησαν» ἔχει ἀντίκρυσμα, καθ΄ ὅσον ἡ συναίνεσις εἰς τά ἀποφασιζόμενα εἰς τό Π.Σ.Ε. δέν δηλοῦται πλέον δι΄ ὑπογραφῆς, ἀλλά δι΄ εἰδικῶν καρτῶν (“indicator cards”). Κατά ταῦτα, ἡ ἀτελέσφορος συμμετοχή τῶν ὀρθοδόξων ἀντιπροσώπων βλάπτει τόσον τούς ἑτεροδόξους, τρέφουσα τήν αὐτῶν παντελῆ ἐκκλησιολογικήν καί λοιπήν σύγχυσιν, ὅσον καί τούς ὁμοδόξους, ἀποκρύπτουσα ἤ ἀλλοιοῦσα πλέον, τάς ὑποθήκας τῆς ἐν Ἁγίῳ Πνεύματι ὑπό τῶν ἁγίων Πατέρων σαφῶς ἐκτεθείσης ἐκκλησιολογικῆς διδασκαλίας καί ἱεροκανονικῆς ἡμῶν παραδόσεως περί τῆς Μιᾶς, Ἁγίας, Καθολικῆς καί Ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας. Ὅσοι ἑτερόδοξοι βλάπτονται καί θά βλαβοῦν ἐκ τῆς ἀναγνώσεως τοῦ κειμένου τοῦ Πουσάν, δέν ὑποψιάζονται οὔτε καί δύνανται νά διακριβώσουν ἐάν τό κείμενον εἶναι μόνον ad referendum ἤ ὄχι.
Τά ἐπισυνημμένα ἔγγραφα
Εἰς τήν παροῦσαν ἐπιστολήν ἐπισυνάπτομεν μεθ᾽ ἑλληνικῆς μεταφράσεως τόσον τό κείμενον«Δήλωσις Ἑνότητος» τοῦ Πουσάν (συνημμένον Α΄), ὅσον καί τό τμῆμα τῶν Κανονισμῶν τοῦ Καταστατικοῦ τοῦ Π.Σ.Ε. (συνημμένον Β΄), ἔνθα ἀποδεικνύεται τό δικαίωμα οἱωνδήποτε ἀντιπροσώπων, νά ἐκφέρουν ἐπί θεμάτων ἐκκλησιολογικῆς αὐτοσυνειδησίας εἰς τήν τηρουμένην διαδικασίαν ἐντελῶς ἀνεπηρέαστον γνώμην καί νά ἀναφέρωνται ἀπ’ εὐθείας εἰς τάς «ἐκκλησίας» των (Rules XX.6.d, σελ. 6). Ἐπίσης συνάπτομεν (συνημμένον Γ΄) τούς ἐμφορουμένους ὑπό πάνυ ἑτεροδόξου ἐκκλησιολογικῆς σκέψεως λόγους τοῦ Ἀρχιεπισκόπου Τιργοβιστίου κ. Νήφωνος, τοῦ Πατριαρχείου τῆς Ρουμανίας, ἐν τῇ λήξει τῆς κατά Πουσάν συνάξεως. Τό τελευταῖον συνημμένον (Δ΄) ἐπιβεβαιοῖ τήν ἔναρξιν διαμορφώσεως τοῦ κειμένου τοῦ Πουσάν ἤδη τόν Σεπτέμβριον τοῦ ἔτους 2012, ὅτε συνῆλθεν ἡ Κεντρική Ἐπιτροπή τοῦ Π.Σ.Ε. εἰς τήν Ὀρθόδοξον Ἀκαδημίαν Κρήτης εἰς τό Κολυμπάρι.
Ἡ πρό τεσσάρων ἐτῶν καί ἐπί παρομοίᾳ ἀφορμῇ ἐκδοθεῖσα ἀνακοίνωσις τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος (15-10-2009), διαπιστοῦσα τήν ἀνάγκην «περαιτέρω, πληρεστέρας ἐνημερώσεως» τῆς Ι.Σ.Ι., ρητῶς ἀπεφαίνετο, ὅτι «ἐφεξῆς ἡ Ἱεραρχία θά λαμβάνῃ γνῶσιν ὅλων τῶν φάσεων τῶν Διαλόγων», ὅτι «ὁ Διάλογος πρέπει νά συνεχισθῇ, μέσα ὅμως εἰς τά ὀρθόδοξα ἐκκλησιολογικά καί κανονικά πλαίσια» καί ὅτι «οἱ Ἐκπρόσωποι τῆς Ἐκκλησίας μας εἰς τόν συγκεκριμένον διάλογον ἔχουν σαφῆ γνῶσιν τῆς Ὀρθοδόξου Θεολογίας, τῆς Ἐκκλησιολογίας καί τῆς Ἐκκλησιαστικῆς Παραδόσεως καί προσφέρουν τάς γνώσεις καί τάς δυνάμεις των πρός τόν σκοπόν “τῆς τῶν πάντων ἑνώσεως” “ἐν ἀληθείᾳ”» [1]. Τό ἑτερόδοξον κείμενον τῆς «Δηλώσεως Ἑνότητος» τοῦ Π.Σ.Ε. στό Πουσάν, προητοιμάζετο, ἄνευ οὐδεμιᾶς συνοδικῆς διαγνώμης τῆς Ἁγιωτάτης ἡμῶν Ἐκκλησίας, ὑπό τῆς Κεντρικῆς Ἐπιτροπῆς τοῦ Π.Σ.Ε., ὡς εἴθισται, εἰς τήν Ἀκαδημίαν τῆς Κρήτης (εἰς Κολυμπάρι) ἤδη ἀπό τοῦ φθινοπώρου τοῦ ἔτους 2012 [2], καί ἔλαβε δι΄ ὁμοφωνίας τήν ἔγκρισιν τῆς ὁλομελείας τοῦ Π.Σ.Ε. εἰς τάς 8 Νοεμβρίου τοῦ παρελθόντος ἔτους ἐν Πουσάν. Οὕτω, τό ἐκκλησιολογικῶς ἀπαράδεκτον κείμενον «Δήλωσις Ἑνότητος», κυκλοφορεῖται ἤδη πανταχοῦ, ἐλλείψει ἐκπεφρασμένης καί ἐπισήμου ὀρθοδόξου διαφοροποιήσεως, ὡς κοινή ὁμολογία τῶν μελῶν τοῦ Παγκοσμίου Συμβουλίου Ἐκκλησιῶν καί, δυστυχῶς, καί τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας.
Αἱ ἐκκλησιολογικαί πλάναι τοῦ κειμένου τοῦ Πουσάν
Τό ἐν λόγῳ ἐπίσημον κείμενον «Δήλωσις Ἑνότητος» (Unity Statement) τῆς 10ης Συνελεύσεως τοῦ Π.Σ.Ε. ἐπιτίθεται κατά τῆς Ὀρθοδοξίας, τοῦ Σώματος τοῦ Χριστοῦ, ἀποδεχόμενον (α) ὅτι καί ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία μετά τῶν λοιπῶν «ἐκκλησιῶν» πρέπει νά μετανοήσῃ διά τήν διάσπασιν τῶν χριστιανῶν [3], (β) ὅτι ἡ Ἐκκλησία, οὖσα Σῶμα Χριστοῦ, δέν διέπεται παρά ταῦτα ἀναγκαίως ὑπό δογματικῆς ὁμοφωνίας, οὔτε καί ἐν αὐτῇ τῇ ἀποστολικῇ ἐποχῇ [4], (γ) ὅτι ὑφίσταται νῦν ἀόρατος ἐκκλησιαστική ἑνότης τοῦ χριστιανισμοῦ καί προσδοκᾶται ἡ ὁρατή ἑνότης τῆς Μιᾶς Ἐκκλησίας[5], (δ) ὅτι ἡ προσευχή τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ «ἵνα πάντες ὦσιν ἕν», δέν ἔχει ἐκπληρωθῇ, ἀλλ΄ ἀπόκειται εἰς ἡμᾶς τό καθῆκον τοῦτο [6], (ε) ὅτι ἡ Ἐκκλησία δύναται νά ἐμπλουτισθῇ καί ὠφεληθῇ ἐκ τῶν χαρισμάτων τῶν ἑτεροδόξων [7], (στ) ὅτι εἴμεθα ὑπόλογοι ἔναντι τοῦ Θεοῦ ἄν δέν ἐπιδιώκωμεν διαρκῶς τήν χριστιανικήν ἑνότητα πρός ὄφελος τῆς ἔξωθεν καλῆς μαρτυρίας [8], (ζ) τήν πονηράν ἀσάφειαν, ὅτι ὁ Θεός «πάντοτε μᾶς ἐκπλήσσει» καί ὅτι ἡ Ἐκκλησία προοδεύει εἰς τήν ἐπίγνωσιν τοῦ θείου θελήματος [9], (η) ὅτι πρέπει νά χρησιμοποιηθοῦν νέοι τρόποι προσεγγίσεως τῶν θεολογικῶν διαφωνιῶν [10] καί (θ) ὅτι ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας εἶναι ἀλληλένδετος μετά τῆς ἑνότητος τῆς ἀνθρωπότητος καί τῆς κτίσεως [11].
Πέραν τούτων, τό κείμενον (ι) ἔχει καί σαφῆ μή χριστιανικόν οἰκολογικόν προσανατολισμόν, ὁμιλοῦν περί ἀναμονῆς ἐγκοσμίου ἀνακαινισμοῦ τῆς κτίσεως καί ἐπιγείου εὐημερίας αὐτῆς καί τῆς ἀνθρωπότητος καί περί τῆς πρός τοῦτο ἀνθρωπίνης εὐθύνης [12], ποιεῖται δέ λόγον (ια) καί περί συνεργασίας τῶν χριστιανῶν καί μεθ΄ ἑτεροθρήσκων ἤ ἀθρήσκων ὑπέρ τῆς ἐπιγείου ταύτης εὐημερίας [13]! «Οὐδέν θαυμαστόν», λοιπόν, ὅτι τό κείμενον χρησιμοποιεῖ καί τόν πασίγνωστον ἀποκρυφιστικόν ὅρον «ὁλιστικός» ἐκ τοῦ μονισμοῦ, διά νά χαρακτηρίσῃ τήν ἀποστολήν τῆς Ἐκκλησίας (“holistic mission-evangelism” [14]). Ὑπονοούμενα ἀφίνει τό κείμενον καί ὑπέρ τῆς ἐκκλησιαστικῆς ἀποδοχῆς «περιθωριακῶν» τρόπων ζωῆς, ἄνευ διευκρινήσεων περί ἁμαρτίας καί μετανοίας, ἡ τελική στόχευσις τῶν ὁποίων δέον νά συνεκτιμηθῇ μετά τῆς γενικωτέρας θετικῆς στάσεως τῆς Συνελεύσεως τοῦ Πουσάν ἔναντι τῆς ὁμοφυλοφιλίας [15].
Ἡ δήλωσις τοῦ Ἀρχιεπισκόπου Τιργοβιστίου κ. Νήφωνος
Θλιβερά ἐπίσημος κατακλείς τῆς ὀρθοδόξου παρουσίας εἰς τήν ἐν λόγῳ Συνέλευσιν τοῦ Πουσάν, ὑπῆρξεν ἡ ὁμιλία τοῦ Σεβασμιωτάτου Ἀρχιεπισκόπου Τιργοβιστίου κ. Νήφωνος, ἀντιπροσώπου τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ρουμανίας (συνημμένον Γ΄), ὁ ὁποῖος διεπίστωσεν, (1) ὅτι ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἔχει ἀπολεσθῇ, ἡ δέ τώρα ὑφισταμένη Ἐκκλησία, καθότι τεμαχισθεῖσα, εἶναι καί μυστηριακῶς ἐλλιπής [16], (2) ὅτι δέν γνωρίζομεν ποία χριστιανική μερίς εἶναι ἡ διάδοχος τῆς ἀρχαίας Ἐκκλησίας τῶν Ἱεροσολύμων [17] καί (3) ὅτι ἅπαντες οἱ ἄνθρωποι εἶναι ἐν Χριστῷ ἀδελφοί, τό δέ χριστιανικόν Βάπτισμα ἀποτελεῖ μόνον μίαν ἀνωτέραν, μυστηριακήν, βαθμίδα εἰς τήν ἤδη ὑφισταμένην πνευματικήν συγγένειαν τῆς ἀνθρωπότητος [18]. Ὁ Σεβασμιώτατος κ. Νήφων (4) ἀπεσιώπησε καί ἀπέκρυψεν ὅτι διαστρέφεται ἡ ὀρθόδοξος ἐκκλησιολογία ἐν τῷ Π.Σ.Ε., τείνων ὡς προπέτασμα τήν ὑπό τοῦ Π.Σ.Ε. ὑπεράσπισιν τῶν «παραδοσιακῶν ἠθικῶν μας ἀξιῶν», ὡς λ.χ. τῆς «ὑπερτάτης ἀξίας τῆς χριστιανικῆς οἰκογενείας» [19].
Ἡ ὀρθόδοξος ἐκκλησιολογία τοῦ ἁγίου Κυπριανοῦ καί αἱ καινοτομίαι τοῦ Πόρτο Ἀλέγκρε καί τοῦ Πουσάν
Ὁ ἅγιος Κυπριανός, τονίζει ἤδη τόν 3ον αἰῶνα, τήν ἑνότητα περί τόν Ἐπίσκοπον, περί τήν εὐχαριστίαν καί ἐν τῇ ὀρθοδοξίᾳ· γράφει ὁ ἅγιος Πατήρ: «Ὁ Θεός ἐστιν εἷς, καί ὁ Χριστός εἷς, καί μία ἡ Ἐκκλησία αὐτοῦ, καί ἡ πίστις μία, καί ἡ ποίμνη μία ἡνωμένη διά τῆς κόλλας τῆς ὁμοφωνίας εἰς τήν στερεάν ἑνότητα τοῦ Σώματος» [20]. Ἀλλ’ ἡ Ὀρθοδοξία διά τόν ἅγιον Κυπριανόν δέν ἀποτελεῖ Πίστιν ἀποφασιζομένην ἑκάστοτε κοινῇ συναινέσει ὑπό τῶν Ἐπισκόπων, ἀλλά τήν ἀπ΄ ἀρχῆς παραδοθεῖσαν ὑπό τῶν Ἀποστόλων τοιαύτην. Χάριν αὐτῆς ὁ ἅγιος Κυπριανός, δέν ἐσεβάσθη τήν δικαιοδοσίαν ἤ τήν ἄποψιν τοῦ Ἐπισκόπου Ρώμης Στεφάνου, ἀλλά συνίστα τήν ἀνυπακοήν πρός αὐτόν, διότι ὁ Στέφανος ἐνήργει κατά παράβασιν τῆς ἀποστολικῆς Πίστεως(Epistola LXXIV, Ad Pompeium contra Epistolam Stephani) [21]! Ἡ αὐστηρά ἐκκλησιολογική διδασκαλία τοῦ ἁγίου Κυπριανοῦ περί μή σωτηρίας ἐκτός Ἐκκλησίας (“extra Ecclesiam nulla salus”) εἶναι, κατά τόν Καθηγητήν Βλάσιον Φειδᾶν, ἡ κατ΄ ἐξοχήν καί κατά παράδοσιν ὀρθόδοξος. Ἀντιθέτως, ἡ αὐγουστίνειος ἐκκλησιολογία, ἡ ὁποία ἀποδέχεται στοιχεῖα ἐκκλησιαστικότητος ἐκτός τῆς Ἐκκλησίας καί ἀποτελεῖ οὕτω τήν βάσιν τοῦ κειμένου τῆς Ραβέννας καί τῶν τελευταίων κειμένων τοῦ Π.Σ.Ε. (Πόρτο Ἀλέγκρε καί Πουσάν) συνιστᾷ καινοτομίαν [22], καί ὡς γνωστόν, πᾶσα ἐπίμονος καί ἀμετανόητος δογματική καινοτομία ἀποτελεῖ διά τήν Ὀρθοδοξίαν αἵρεσιν [23]!
Ἡ Ἐκκλησία, ὡς Σῶμα Χριστοῦ καί ἀλάθητος, δέν δύναται νά σφάλῃ
Τό ἀλάθητον τῆς Ἐκκλησίας, τό ὁποῖον τό κείμενον τῆς ἐν Πουσάν «Δηλώσεως Ἑνότητος»ἀρνεῖται – καθόσον καλεῖ καί τήν Ὀρθοδοξίαν εἰς μετάνοιαν καί διαπιστοῖ δῆθεν πρόοδον εἰς τήν κατανόησιν τοῦ θείου θελήματος – εἶναι ὄχι μόνον τῆς Ἁγίας Γραφῆς κήρυγμα, περί τῆς Ἐκκλησίας ὡς «στύλου καί ἑδραιώματος τῆς ἀληθείας» (Α΄Τιμ. 3, 15), ἀλλά καί Διορθοδόξων Συνόδων Πατριαρχῶν τῆς β΄ χιλιετίας, αἱ ὁποῖαι ἀμυνόμεναι κατά τῶν Παπικῶν καί Προτεσταντῶν διακηρύσσουν ἄλλοτε μέν ὅτι ἡ Καθολική (Ὀρθόδοξος) Ἐκκλησία «ἀδύνατον ὅλως σφαλῆναι, ὡς πλουτοῦσα διδάσκαλον τό Πνεῦμα τό Ἅγιον» [24], ἄλλοτε δέ τό «ἐπί πᾶσι δόγμασί τε καί διδάγμασιν … ἀσφαλῶς πιστευόμενον, τήν ἁγίαν τοῦ Χριστοῦ καθολικήν καί ἀποστολικήν Ἐκκλησίαν, ἄνωθεν ἀεί ὀρθοδοξίᾳ διαπρέψασαν καί εἰς τό διηνεκές διαλάμπουσαν … μήτε ποτέ πεπλανῆσθαι, μήτε ποτέ πλανηθήσεσθαι, ἀλλ’ ἀεί ἀσφαλῶς ἑστηκέναι, ἐρειδομένην ἐπί πέτρας ἀσφαλοῦς τῆς ὀρθοδόξου ἡμῶν πίστεως» [25]. Ἡ Ὀρθοδοξία εἶναι λοιπόν «ἡ μόνη ἀληθινή θρησκεία, ἡ μόνη θεάρεστος λατρεία, καί ἡ μόνη σωτήριος ὁδός καί τήν κρατοῦμεν ἀπαραμείωτον, ἀπαραχάρακτον καί ἀπαράλλακτον» [26]. Μετά τούτων, διακηρύσσουν ἐπίσης ὅτι ἡ ἀπομάκρυνσις τῶν αἱρετικῶν Παπικῶν δέν παρεσάλευσε τήν καθολικότητα καί «ἀρτιμέλειαν» τῆς Ἐκκλησίας, ἡ ὁποία ἄν καί «πρό χρόνων τινῶν ἐπηρείᾳ τοῦ πονηροῦ ὁ Ῥώμης πάπας ἀποσφαλείς καί εἰς ἀλλόκοτα δόγματα καί καινοτομίας ἐμπεσών, ἀπέστη τῆς ὁλομελείας τοῦ σώματος τῆς εὐσεβοῦς Ἐκκλησίας καί ἀπεσχίσθη» παρά ταῦτα «τά μέν τέσσαρα μέρη τοῦ ρηθέντος ἱστίου ἐνέμειναν κατά χώραν συνημμένα τε καί συνεραμμένα, δι’ ὧν εὐχερῶς ἡμεῖς διαπλέομεν καί ἀκυμάντως τό τοῦ βίου τούτου πέλαγος (…). Οὕτως οὖν ἡ καθ’ ἡμᾶς τοῦ Χριστοῦ εὐσεβής Ἐκκλησία ἐπί τέσσαρσι νῦν ἐρείδεται στύλοις, τοῖς τέσσαρσι δηλαδή Πατριάρχαις, καί μένει ἀδιάσειστος καί ἀκλόνητος» [27].
Συνεπῶς, ἐντελῶς ἀνεπέρειστος καί ἀπομειωτική τῆς Ἐκκλησίας ἐξελέγχεται ἡ δηλουμένη εἰς τό κείμενον τοῦ Πουσάν ἀνάγκη μετανοίας καί τῆς Ὀρθοδοξίας διά δῆθεν λάθη της.
Ἡ μετάνοια ἁρμόζει εἰς μόνους τούς αἱρετικούς
Τό κείμενον τοῦ Πουσάν, περαιτέρω, μᾶς καλεῖ καί εἰς μετάνοιαν διά τήν ὑφισταμένην διάσπασιν τοῦ χριστιανικοῦ κόσμου! Ἀλλ ἡ μετάνοια ἁρμόζει μόνον εἰς ἐκείνους οἱ ὁποῖοι, παρά τόν ἀποστολικόν λόγον, ἀπεστάτησαν τῆς ἑνοποιοῦ (Α΄ Κορ. 11, 16) ἐκκλησιαστικῆς Πίστεως καί κατέστησαν αἱρετικοί, ἐπειδή «ὁ ταράσσων ὑμᾶς βαστάσει τό κρῖμα ὅστις ἄν ᾖ» (Γαλ. 5, 10). Ἀντιθέτως, ἡ Ἐκκλησία ἐπαινεῖ τούς Ποιμένας οἱ ὁποῖοι ἐξεδίωξαν τούς ἑτερόφρονας ἐκ τοῦ ἱεροῦ περιβόλου τῆς Ἐκκλησίας, καί «τούς βαρεῖς ἤλασαν καί λοιμώδεις λύκους τῇ σφενδόνῃ τῇ τοῦ Πνεύματος, ἐκσφενδονήσαντες τοῦ τῆς Ἐκκλησίας πληρώματος … ὡς δοῦλοι γνησιώτατοι Χριστοῦ» [28], διά νά διασώσουν τήν ἀποστολικήν Πίστιν. Τῆς αὐτῆς γνώμης εἶναι καί ὁ ἅγιος Κυπριανός, γράφων κατά τῶν αἱρετικῶν καί σχισματικῶν, ὅτι «πρέπει νά χαίρωμεν, ὅταν τοιοῦτοι ἀποκόπτωνται ἀπό τήν Ἐκκλησίαν, μήπως καταστρέψουν τάς περιστεράς καί τά πρόβατα τοῦ Χριστοῦ διά τῆς ἀγρίας καί δηλητηριώδους αὐτῶν λύμης» [29]. Δέν ἀρκεῖ λοιπόν, ὅτι ἀπηλείφθησαν ἐκ τοῦ Συνοδικοῦ τῆς Ὀρθοδοξίας τά κατά τῶν αἱρετικῶν ἀναθέματα; Πρέπει τώρα νά διαψεύσωμεν, καί ὅτι τά δόγματα τῆς Ἐκκλησίας μας εἶναι «ἡ Πίστις τῶν Ἀποστόλων, ἡ πίστις τῶν Πατέρων, ἡ Πίστις τῶν Ὀρθοδόξων», ἐφ’ ὅσον, κατά τούς Προτεστάντας τοῦ Πουσάν, ἡἘκκλησία ἔχει ἀνάγκην μετανοίας καί προοδεύει εἰς κατανόησιν;
Ἡ ἑνότης τῆς ἐκκλησιαστικῆς δογματικῆς ὁμολογίας
Ἡ συνήθης εἰς τό Π.Σ.Ε., ἤδη ἀπό τοῦ κειμένου τοῦ Πόρτο Ἀλέγκρε, ἐπίκλησις τῆς διαφορετικότητος τῶν «ἐκκλησιῶν» καί ἡ ἀντίληψις περί πίστεως ὡς μεταβαλλομένης καί προοδευτικῆς κατανοήσεως ἔχει ἐπιστρατευθῇ καί εἰς τό κείμενον τοῦ Πουσάν διά νάδικαιολογήσῃ τήν δῆθεν «ἀοράτως ἡνωμένην χριστιανικήν Ἐκκλησίαν». Ἡ φράσις τοῦ κειμένου (παράγραφος 10, σ. 5) ὅτι «δέν εἶναι δυνατόν νά εἶναι ἡ διαφορετικότης τόσον μεγάλη, ὥστε νά ἐπιφέρει τήν διαίρεσιν», διαστρέφει τήν ἐκκλησιαστικήν ἱστορίαν καί τήν ἐκκλησιολογίαν· διότι μόνον ἡ ποικιλία τῶν ἐθῶν εἶναι ἀκατηγόρητος, κατά τόν Μέγαν Φώτιον καί ἄλλους ἁγίουςΠατέρας [30], ὄχι ὅμως καί τῶν δογμάτων, τά ὁποῖα εἶναι κοινά καθ΄ ὅλην τήν παγκόσμιον Ἐκκλησίαν, ὅπως μαρτυρεῖται ἐκ τῆς ἀρχαιότητος. Οἱ ἅγιοι Ἰγνάτιος [31], Εἰρηναῖος [32] καί πλεῖστοι ἄλλοι μαρτυροῦν ὑπέρ τῆς δογματικῆς ὁμοφωνίας τῆς Ἐκκλησίας, ἡ ὁποία ὡς Σῶμα Χριστοῦ καί συνέχεια τῆς Ἀποστολικῆς Κοινότητος, διακρατεῖ «ἕνα Κύριον, μίαν Πίστιν, ἕν Βάπτισμα» (Ἐφεσ. 4, 5). Ἡ ἀποχώρησις τῶν αἱρετικῶν καί σχισματικῶν δέν δύναται νά βλάψῃ τήν Ἐκκλησίαν· ὡς τό θέτει ὁ Μέγας Βασίλειος, «ἐλεεινοί τοῦ πτώματος οὗτοι, ὑμῶν δέ τό σῶμα ὁλόκληρόν ἐστι τῇ τοῦ Θεοῦ χάριτι. Καί γάρ τό ἀχρειωθέν ἀπερρύη, καί οὐκ ἐκολοβώθη τό μένον»[33]. Διαβάθμισις καί διαφοροποίησις πίστεως ὑφίσταται μόνον κατά τό μέτρον τῆς προσωπικῆς ἐμπιστοσύνης («πίστεως») εἰς Χριστόν καί ὄχι ὡς πρός τό συμπαγές σύνολον τῶν εὐαγγελικῶνκαί πατροπαραδότων δογμάτων [34].
Ἡ ἀόρατος ἐκκλησιαστική ἑνότης, καθαρῶς προτεσταντικόν δόγμα
Ἡ ἀναφορά τῆς «Δηλώσεως Ἑνότητος» τοῦ Πουσάν εἰς τήν προσδοκωμένην ἐπίτευξιν τῆς ὁρατῆς ἑνότητος μεταξύ Ὀρθοδόξων καί αἱρετικῶν, ὑπεμφαίνει ὅτι ἤδη ὑφίσταται ἀόρατος ἑνότης τῆς δῆθεν Μιᾶς «πολυ-δογματικῆς» Ἐκκλησίας, ὅπως ἐδηλοῦτο καί εἰς τό κείμενον τοῦ Πόρτο Ἀλέγκρε, δόγμα προτεσταντικόν, τό ὁποῖον ἀποκρούεται ἔκπαλαι ὑπό τῶν Ὀρθοδόξων· ἡ ἐνΚωνσταντινουπόλει Σύνοδος τοῦ 1672 ταυτίζει τήν Μίαν Ἐκκλησίαν μετά τῆς ἀλαθήτου καί ὁρατῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας: «Περί δέ τῆς Καθολικῆς τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, φαμέν, ὅτι ἔστι μέν ἀνεπισφαλής, οἷα ποδηγετουμένη ὑπό τῆς ἰδίας κεφαλῆς, ἥτις ἐστίν ὁ Χριστός, ἡ αὐτοαλήθεια, καί διδασκομένη ὑπό τοῦ Πνεύματος τῆς ἀληθείας … Ἔσεται δέ καί ἀεί ὁρατή, διά τό μηδέποτε τούς ὀρθοδόξους ἐκλείπειν, ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος. Ἐπειδήπερ πάντες μέν οὐ κοιμηθήσονται, πάντες ὅμως ἀλλαγήσονται, ὅπερ ὁ Ἀπόστολος περί τῶν πιστῶν τόν λόγον ποιούμενος εἴρηκε. Δῆλον ἄρα ὅτι μέχρι τερμάτων αἰῶνος ἡ τοῦ Χριστοῦ Ἐκκλησία τό ὁρατόν ἔχειν οὐ διαλείψει τοῖς μέρεσιν» [35]. Ἄλλωστε ἡ Ἁγία Γραφή σαφῶς δηλοῖ ὅτι ἡ Ἐκκλησία εἶναι ὁρατή, καθώς ἐντοπίζεται τοπικῶς (Α΄ Τιμ. 3, 15) καί εἶναι γνωστή ἡ αὔξησις τῶν μελῶν της (Πράξ. 2, 47). Ἡ ὀρθόδοξος ἑρμηνεία τοῦ εὐαγγελικοῦ λόγου περί τῆς «πόλεως τῆς ἐπάνω ὄρους κειμένης», ἡ ὁποία αὐτονοήτως δέν εἶναι ἀόρατος, ἐννοεῖ τήν Ἐκκλησίαν [36].
Ἡ χριστολογική ἀσέβεια περί τό «ἵνα πάντες ὦσιν ἕν»
Προσέτι, τό προβαλλόμενον τόσον εἰς τόν μετά τῶν Παπικῶν Διάλογον ὅσον καί εἰς τό Π.Σ.Ε. καί ἐν Πουσάν ἐπιχείρημα περί τῆς προσευχῆς τοῦ Κυρίου «ἵνα πάντες ὦσιν ἕν» (Ἰω. 17, 11.21-23),καταλήγει εἰς ἐσχάτην χριστολογικήν ἀσέβειαν· διότι ἐφ΄ ὅσον πράγματι ἡ ἑνότης τῶν πιστευόντων ἀποτελεῖ θέλημα τοῦ Θεανθρώπου Χριστοῦ, διατί – κατά τούς ἰσχυρισμούς τοῦΟἰκουμενισμοῦ – δέν ἔχει ἐκπληρωθῇ; Λόγῳ ἀδυναμίας τῆς θείας θελήσεως τοῦ Χριστοῦ, ὅπερ ἀσεβές; Λόγῳ νεστοριανικῆς διακρίσεως τῆς δῆθεν γνωμικῆς θελήσεως τοῦ Ἰησοῦ ἀπό τῆςθελήσεως τῆς Ἁγίας Τριάδος; Ὅμως, ὁ διφυής Θεάνθρωπος ἔχει «δύο μέν φυσικά θελήματα οὐχ ὑπεναντία … ἀλλ΄ ἑπόμενον τό ἀνθρώπινον αὐτοῦ θέλημα, καί μή ἀντιπίπτον ἤ ἀντιπαλαῖον,μᾶλλον μέν οὖν καί ὑποτασσόμενον τῷ θείῳ αὐτοῦ καί πανσθενεῖ θελήματι» [37]. Ἄρα, εἶναι ἡ θεία θέλησίς Του, ἔχουσα ὑπήκοον εἰς αὐτήν τήν τεθεωμένην ἀνθρωπίνην, αὐτή ἡ ὁποία ἐξεφράσθη διά τῆς ἀνθρωπίνης Του φωνῆς εἰς τήν ἀρχιερατικήν προσευχήν ὑπέρ τῆς ἑνότητος τῶν πιστῶν. Αὐτή ἔχει σύνδρομον τήν Παντοδυναμίαν Του καί ἐνεργεῖ ἀκωλύτως εἰς ὅσους ὑποτάσσονται ἐθελουσίως εἰς τόν Χριστόν. Διά τοῦτο ἐπιβεβαιοῖ καί ὁ ἅγιος Ἰωάννης ὁΧρυσόστομος, ὅτι τό «ἵνα πάντες ὦσιν ἕν», ἔχει ἤδη ἐπιτευχθῇ ἐν τῇ Ἐκκλησία διά τῆς ἐσωτερικῆς ὁμοφωνίας τῆς Πίστεως, παρά τήν λόγῳ ραθυμίας ἀποστασίαν τῶν αἱρετικῶν: «Τί οὖν; ἤνυσεν αὐτό; φησι. Καί σφόδρα ἤνυσεν· ἅπαντες γάρ οἱ διά τῶν Ἀποστόλων πιστεύσαντες ἕν εἰσιν, εἰ καί τινες ἐξ αὐτῶν διεσπάσθησαν· οὐδέ γάρ τοῦτο αὐτόν παρέλαθεν, ἀλλά καί αὐτό προεῖπε, καί ἔδειξε τῆς τῶν ἀνθρώπων ραθυμίας ὄν» [38]. Ἡ βλάσφημος συνήθης χρῆσις τοῦ «ἵνα πάντες ὦσιν ἕν» ὡς χρονίως ἀνενεργοῦ, ὑποδηλοῖ ὅτι ὁ Παντοδύναμος Παράκλητος, Θεός εἰρήνης καί ὄχι ἀκαταστασίας (Α΄ Κορ. 14, 33), ἔχων ἑνοποιητικήν ἐνέργειαν («εἰς γάρ ἑνότηταπάντας ἐκάλεσε» [39]), δέν ἐδόθη εἰς τήν Ἐκκλησίαν! Ἑπομένως, τό Παγκόσμιον Συμβούλιον τῶν Ἐκκλησιῶν καί οἱ λοιποί Οἰκουμενισταί εὐαγγελίζονται μίαν νέαν Πεντηκοστήν διά τήν ἕνωσιν τῶν διεστώτων!
Ἡ οἰκολογική παρέκκλισις τοῦ Π.Σ.Ε.
Αἱ ἀναφοραί τῆς «Δηλώσεως» τοῦ Π.Σ.Ε. ἐν Πουσάν εἰς τήν φροντίδα καί εὐημερίαν τῆς κτίσεως ὡς μέσου καί τέλους τῆς εὐημερίας τῆς ἀνθρωπότητος, ὑποκρύπτουν ἕνα οἰκολογικόν χιλιασμόν. Προφανῶς ἀγνοεῖται ἡ δήλωσις τῆς Καινῆς Διαθήκης ὅτι ἡ «ἀποκαραδοκία» τῆς «συστεναζούσης κτίσεως», ἡ προσμονή τῆς ἀφθαρσίας, ἀποβλέπει εἰς τήν αἰωνιότητα, εἰς «τήν ἐλευθερίαν τῆςδόξης τῶν τέκνων τοῦ Θεοῦ», ὅταν θά ὑπάρξῃ ἐλευθερία ἐκ τῆς φθορᾶς, κατά «τήν μέλλουσαν δόξαν ἀποκαλυφθῆναι εἰς ἡμᾶς» [40]. Τό Π.Σ.Ε. θεμελιοῖ νέαν ἐπίγειον ἀποκαραδοκίαν καί νέανἐσχατολογίαν. Ὡσανεί ἀγνοοῦντες τήν ἀρχέγονον πτῶσιν τῆς ἀνθρωπότητος οἱ συντάκται τῆς «Δηλώσεως» προτίθενται νά μᾶς στρέψουν εἰς τήν προπτωτικήν ἐντολήν τοῦ ἀκόπως «ἐργάζεσθαικαί φυλάσσειν» (Γέν. 2, 15), ἀποσιωπῶντες τό εὐαγγελικόν κήρυγμα τῆς μετανοίας ἐκ τῆς ποικιλομόρφου ἁμαρτίας καί ἀποστασίας καί τήν προσμονήν τῶν οὐρανίων, ὡς καί τό δόγμα ὅτι διά τούς Χριστιανούς «τό πολίτευμα ἐν οὐρανοῖς ὑπάρχει» (Φιλιπ. 3, 20) καί ὄχι εἰς ἐπιγείους παραδείσους. Ἡ κτίσις ἐξυπηρετεῖ τήν σωτηρίαν τοῦ ἀνθρώπου, μέσῳ τῆς φανερώσεως τῆς ἀϊδίου δυνάμεως καί θειότητος τοῦ Θεοῦ καί τῆς μαρτυρίας τῆς ἀγαθοποιΐας Του [41] καί δέν ἀποτελεῖ ἀγαθόν καθ΄ ἑαυτήν. Ὁ Θεός ἐνδιαφέρεται πρωτίστως ὄχι διά τά ἄλογα καί ἄψυχα κτίσματα, ἀλλά διά τόν λογικόν καί δραματικῶς ἀθάνατον ἄνθρωπον: «Μή τῶν βοῶν μέλει τῷ Θεῷ; ἤ δι΄ ἡμᾶς πάντως λέγει;» (Α΄ Κορ. 9, 9.10)
Μακαριώτατε ἅγιε Πρόεδρε,
Σεβασμιώτατοι ἅγιοι Συνοδικοί,
Ἡ πρέπουσα μαρτυρία τῆς Ἐκκλησιολογίας μας, τῶν Ὀρθοδόξων, ἀπετυπώθη ἱκανοποιητικῶς εἰς τήν τελευταίαν διακριτήν ἐκκλησιολογικήν δήλωσιν τῶν Ὀρθοδόξων ἐν τῷ Π.Σ.Ε., τό ἔτος 1961 εἰς Νέον Δελχί, διά τῆς γραφίδος τῶν μακαριστῶν π. Γεωργίου Φλωρόφσκυ, π. Ἰωάννου Meyendorff κ.ἄ. οἱ ὁποῖοι ἐδήλουν σαφῶς, τά ἑξῆς: «Τό πρόβλημα τῆς χριστιανικῆς ἑνότητος ἤ τῆς χριστιανικῆς ἐπανενώσεως θεωρεῖται συνήθως ὡς ζήτημα πανομολογιακῆς συμφωνίας ἤ ἀποκαταστάσεως. Ἐν τῇ συζητήσει (ἐρεύνῃ) ἀπό προτεσταντικῆς πλευρᾶς τοῦτο εἶναι ὅλως φυσικόν. Ἀλλά διά τούς Ὀρθοδόξους τό βασικόν Οἰκουμενικόν πρόβλημα εἶναι τό τοῦ σχίσματος. Οἱ Ὀρθόδοξοι δέν εἶναι δυνατόν νά δεχθοῦν τήν ἰδέαν τῆς “ἰσότητος τῶν ὁμολογιῶν” καί δέν δύνανται νά ὁραματισθοῦν Χριστιανικήν ἐπανένωσιν ὡς ἁπλῆν πανομολογιακήν διευθέτησιν. Ἡ ἑνότης διεσπάσθη καί πρέπει νά ἀποκατασταθῇ. Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία δέν εἶναι μία τῶνὁμολογιῶν, μία μεταξύ τῶν πολλῶν. Διότι ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία εἶναι ἀκριβῶς ἡ Ἐκκλησία. Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία γνωρίζει καί ἔχει συνείδησιν τῆς ταυτότητος τῆς ἐσωτερικῆς της ὑποστάσεως καί τῆς διδασκαλίας της, μέ τό ἀποστολικόν κήρυγμα καί τήν παράδοσιν τῆς ἀρχαίας καί ἀδιαιρέτου Ἐκκλησίας. Εὑρίσκεται εἰς ἀδιάκοπον καί συνεχῆ διαδοχήν τῆς μυστηριακῆς ἱερωσύνης, τῆς μυστηριακῆς ζωῆς καί τῆς πίστεως … Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία, διά τῆς ἐσωτερικῆς πεποιθήσεως καί συνειδήσεώς της κατέχει ὅλως ἰδιαιτέραν καί ἐξαιρετικήν θέσιν ἐν τῷ διῃρημένῳ Χριστιανισμῷ, ὡς ὁ φορεύς καί ἡ μάρτυς τῆς παραδόσεως τῆς ἀρχαίας ἀδιαιρέτουἘκκλησίας, ἀφ’ ἧς κατάγονται (ἀρχικῶς) ὅλαι αἱ ὑφιστάμεναι ὁμολογίαι δι΄ ἀποσπάσεως ἤ χωρισμοῦ» [42].
Ἡ μόνη «οἰκονομία» καί ἡ εὐγένεια τάς ὁποίας μετεχειρίσθησαν ἐδῶ οἱ ἡμέτεροι, χάρις εἰς τήν τότε νωπήν αἰσιοδοξίαν, ἦσαν ὁ χαρακτηρισμός τῶν ἑτεροδόξων τοῦ Π.Σ.Ε. καί τῶν λοιπῶν ὡς«σχισμάτων» καί ὄχι αἱρέσεων καί τό ὅτι ὡμίλησαν περί διασπάσεως τῆς ἑνότητος, ὄχι ὄμως τῆς Ἐκκλησίας, ἀλλά τοῦ χριστιανισμοῦ. Ἐν συνεχείᾳ τοῦ παραπάνω παραθέματος ἐπεσήμαινον τήν ἀνάγκην «οἰκουμενισμοῦ ἐν χρόνῳ» («ecumenism in time»), διά τῆς ἐπιστροφῆς εἰς τήν ἀρχαίανΠαράδοσιν τῆς Ὀρθοδοξίας («agreement (in faith) with all ages»), καί ὄχι μέσῳ «διακανονισμοῦ» τῶν δογμάτων, καθώς προεξεθέσαμεν. Τῷ ὄντι, τήν διαχρονικήν καί ἐνδο-εκκλησιαστικήν αὐτήν ἑνότητα τῆς δογματικῆς πίστεως οἱ πατερικοί λόγοι ἐξεικονίζουν διά τοῦ ἀρράφου χιτῶνος (Ἰω.19, 23.24) τοῦ Κυρίου.
«Ἀλλ’ ἀληθῶς, ἐπειδή δέν δύναται νά σχισθῇ ὁ λαός τοῦ Θεοῦ, ὁ χιτών Του, δι΄ ὅλου ἄρραφος καί συνεχής, δέν διαιρεῖται ὑπ’ ἐκείνων οἱ ὁποῖοι τόν κατέχουν. Ἀδιαίρετος, ἡνωμένος, συνδεδεμένος, δεικνύει τήν συνεπῆ ὁμοφωνίαν τοῦ λαοῦ μας, οἱ ὁποῖοι ἐνεδύθημεν τόν Χριστόν. Διά τοῦ μυστηρίου καί σημείου τοῦ ἐνδύματός Του, διακηρύσσει τήν ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας. Ποῖος λοιπόν εἶναι τόσον μεμολυσμένος καί δολερός, ποῖος τόσον μανικός μέ τήν μανίαν τῆς διαφωνίας, ὥστε εἴτε νά πιστεύῃ ὅτι δύναται νά σχισθῇ ἡ ἑνότης τοῦ Θεοῦ, τό ἔνδυμα τοῦ Κυρίου, ἡ Ἐκκλησία τοῦ Χριστοῦ, εἴτε νά ἀποτολμήσῃ νά τήν σχίσῃ; Ὁ Ἴδιος προειδοποιεῖ εἰς τό Εὐαγγέλιόν του καί διδάσκει λέγων: “Καί ἔσται μία ποίμνη καί εἷς ποιμήν” (Ἰω.10, 16). Καί εἶναι δυνατόν νά ὑπάρχουν εἰς κάποιον τόπον εἴτε πολλοί ποιμένες εἴτε πολλά ποίμνια;» [43]
Τά ὡς ἄνω ἀδήριτα ἐρωτήματα τοῦ ἁγίου Κυπριανοῦ πρέπει νά θέσουν ἡμᾶς αὐτούς πρό τῶν φοβερῶν εὐθυνῶν μας διά τό κείμενον τοῦ Πουσάν ἀλλά καί εἰς τόν διάλογον μέ τούς Ρωμαιοκαθολικούς.
Δέν εἶναι τοῦ παρόντος νά ἐπεκταθῶμεν εἰς τάς τοῦ διαλόγου μετά τῶν Ρωμαιοκαθολικῶν ὑποχωρήσεις καί τά ἀπό ἐκκλησιολογικῆς καί θεολογικῆς ἀπόψεως ὀλισθήματα τῆς ἡμετέρας ὀρθοδόξου πλευρᾶς, κατά τάς συνελεύσεις τῆς Μικτῆς Ἐπιτροπῆς εἰς Μπάλαμαντ καί Ραβένναν. Αὐτό, ὅμως, τό ὁποῖον δέν δυνάμεθα νά ἀποσιωπήσωμεν εἶναι ὅτι εἰς τάς προσφάτους (30.12.2013) δηλώσεις τοῦ Σεβασμιωτάτου Ἀδελφοῦ Μητροπολίτου Μεσσηνίας κ. Χρυσοστόμου «Γιά τό πρωτεῖο καί τό κείμενο Ραβέννας» διατυπώνεται πρωτοφανής καί θεολογικῶς ἀπαράδεκτος θέσεις, μέ τόν ἰσχυρισμόν τοῦ Σεβασμιωτάτου ὅτι οἱ χρησιμοποιούμενοι εἰς τόκείμενον τῆς Ραβέννας ὑπό τῆ Μικτῆς Θεολογικῆς ᾽Επιτροπῆς ὅροι, «Ἐκκλησία», «ἀνά τόν κόσμον Ἐκκλησίαν» ἤ «ἀδιαίρετη Ἐκκλησία» καί «σῶμα Χριστοῦ» δέν ὑπονομεύουν τήν«πεποίθηση ὅτι ἡ Ὀρθόδοξη Ἐκκλησία, ἀνήκει εἰς τήν Μία, Ἁγία, Καθολική καί Ἀποστολική Ἐκκλησία»! Ἡ διατύπωσις «ἀνήκει εἰς …» σχετικοποιεῖ τήν ἐκκλησιολογικήν ἀποκλειστικότητα τῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας, ἡ ὁποία δέν ἀνήκει εἰς τήν Μίαν, Ἁγίαν, ἀλλά εἶναι ἡ Μία, Ἁγία Καθολική καί Ἀποστολική Ἐκκλησία. Τό «ἀνήκει εἰς …» ἀφήνει περιθώρια καί εἰς ἄλλας χριστιανικάς κοινότητας νά ἀνήκουν εἰς τήν Μίαν, Ἁγίαν, ὅπως ἄλλωστε αὐτό προκύπτει ἀπό τήν συνέχειαν τοῦ κειμένου, τό ὁποῖο ἀναγνωρίζει «στοιχεῖα (elements) ἐκκλησιαστικότητας καί ἐκτός τῆς Καθολικῆς κοινωνίας». Πρόκειται περί πλήρους ἀποδοχῆς τῆς παπικῆς ἐκκλησιολογίας ἡ ὁποία ἀναγνωρίζει «στοιχεῖα ἐκκλησιαστικότητας» εἰς ἡμᾶς τούς Ὀρθοδόξους καί εἰς ἄλλαςχριστιανικάς κοινότητας, ἐλλιπῆ πάντως διά πλήρη ἐκκλησιολογικήν ὀντότητα. Αὕτη ἐπιτυγχάνεται καί ὁλοκληροῦται μέ τήν ἀποδοχήν τοῦ πρωτείου τοῦ πάπα. Κατά τήν πεποίθησινδηλαδή τοῦ Σεβασμιωτάτου Ἀδελφοῦ ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία δέν εἶναι ἡ Μία, Ἁγία, Καθολική καί Ἀποστολική Ἐκκλησία, ἀλλά ἀνήκει εἰς τήν Μίαν, Ἁγίαν, Καθολικήν καί ἈποστολικήνἘκκλησίαν, μαζί μέ ἄλλας «ἐκκλησίας», αἱ ὁποῖαι ἔχουν στοιχεῖα ἐκκλησιαστικότητος [44].
Ἡ ἔναντι τῶν Ρωμαιοκαθολικῶν ἐκκλησιολογία
Δυστυχῶς, καί εἰς τό πεδίον τῶν σχέσεων καί τοῦ θεολογικοῦ διαλόγου μέ τόν Παπισμόν, αἱ ἐκφραζόμεναι θεολογικαί πλάναι δέν εἶναι ἥσσονος σημασίας. Ἑορτάζονται τά πενήντα χρόνια ἀπό τῆς Β΄ Βατικανῆς ψευδοοικουμενικῆς «Συνόδου» παρ’ ὅτι ἡ αἱρετική Σύνοδος ἐκείνη, παγιώσασα τό δαιμονικόν δόγμα τοῦ παπικοῦ «ἀλαθήτου» τῆς Α΄ Βατικανῆς Συνόδου τοῦ 1870, ἐπισύρει καί ἐφ΄ ἑαυτήν τό ὄνειδος τῆς διαπράξεως τῆς τρίτης μεγίστης πτώσεως ἐν τῇ ἱστορίᾳ μετά τήν πτῶσιν τοῦ Ἀδάμ καί τοῦ Ἰούδα, κατά τόν ὅσιον Ἰουστῖνον Πόποβιτς [45]. Αἱ καινοτομίαι τῆς αἱρετικῆς Β΄ Βατικανῆς Συνόδου τήν ἀπεμάκρυναν πορρωτέρω ἀπό πάσης ἐλπίδοςἐπιστροφῆς εἰς τήν Ὀρθοδοξίαν καί προὐκάλεσαν νέα σχίσματα ἐν τῷ Παπισμῷ λόγῳ τῆς νέας οἰκουμενιστικῆς ἐκκλησιολογίας της (σχίσμα Λεφέβρ)· ἡ αἱρετική Παπωσύνη εἰς τήν Β΄ Βατικανήν ἀφῆκε χῶρον συγκαταβάσεως ἔναντι τῆς ὀρθοδόξου «ἐκκλησιαστικότητος», ἀλλ’ ὅμως ὄχι καί περιθώρια ἰδικῆς της μετανοίας. Οὕτως, εἰς τό κείμενον τῆς Β΄ Βατικανοῦ Nostra Aetate ὁσύγχρονος Παπισμός ἀναγνωρίζει τόν Θεόν εἰς τόν Μουσουλμανισμόν καί τόν Ἰουδαϊσμόν [46], παρά τήν θεόπνευστον τῶν Μαθητῶν τοῦ Θεανθρώπου πίστιν, ὅτι «πᾶς ὁ ἀρνούμενος τόν Υἱόν οὐδέ τόν Πατέρα ἔχει» (Α΄ Ἰω. 2, 23) καί ὅτι τῶν Ἰουδαίων «ἐπωρώθη τά νοήματα», οἱ ὁποῖοι «τῇ ἀπιστίᾳ ἐξεκλάσθησαν», καθώς «ὁ Θεός τῶν κατά φύσιν κλάδων οὐκ ἐφείσατο» (Ρωμ. 11, 20.21).
Ὁ Παπισμός εἶναι αἵρεσις κατά τήν σαφῆ καί θεόγνωμον πεποίθησιν τῶν Ἁγίων Πατέρων καί τῶν Διορθοδόξων καί Πατριαρχικῶν Συνόδων τῆς β΄ μετά Χριστόν χιλιετίας, ἀρχῆς γενομένης ἀπό τοῦ Μεγάλου Φωτίου, τοῦ ἰδιαιτέρως καί συνοδικῶς τιμωμένου ὑπό τῆς Ἁγιωτάτης Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος ὡς Ἰσαποστόλου. Ὁ πράγματι -καί ὄχι ὀνόματι- Ἅγιος Ὀρθόδοξος ἐκεῖνος Πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως, χαρακτηρίζει τό βατικάνειον Filioque «φρύαγμα τῆς αἱρέσεως» [47] καί«νεανιευόμενον αἱρετίζοντα λόγον» [48], κατά τόν ὁποῖον «τάξει καί σχέσει καί αἰτίᾳ τήν τοῦ Πνεύματος ἑτερότητα καί παραλλαγήν ἡ αἵρεσις δραματουργεῖ» [49], καί προσκαλεῖ μετά θάρρους καί ἀγάπης [50] τούς ἀποστάντας Δυτικούς, τούς «νέους Πνευματομάχους» [51]: «Ἐμβλέψατε, οἱ τυφλοί, καί ἀκούσατε, οἱ κωφοί, οὕς τό σκότος κατέχει τῆς αἱρετικῆς ἐγκαθημένους Δύσεως» [52].
Καί ἀληθῶς, Μακαριώτατε ἅγιε Πρόεδρε καί ἅγιοι Συνοδικοί, δέν δυνάμεθα νά ἀποκρυψωμεν τήν βαθεῖαν ἡμῶν λύπην, ὅταν, παρά τάς θεολογικάς καί πατερικάς ταύτας ἐπισημάνσεις περί τοῦΠαπισμοῦ, Σεβασμιώτατος Ἀδελφός, ὁ Μητροπολίτης Δημητριάδος κ. Ἰγνάτιος, κατά τήν προσφάτως ἑορτασθεῖσαν ἐν Ἀθήναις ἐπέτειον ἐπί τῇ συμπληρώσει 50ετίας ἀπό τῆς συγκλήσεως τῆς Β´ Βατικανῆς Συνόδου ἐξεθείασε ταύτην ὡς προωθήσασαν καί ἐπιλύσασαν σπουδαῖα θέματα καί διανοίξασαν τήν ὁδόν διά τήν ἑνότητα τῶν Χριστιανῶν, ἐνῶ, ὡς γνωστόν παραμένουν ὅλαι αἱπλάναι καί αἱ καινοτομίαι τοῦ Παπισμοῦ [53].
Αἱ λατινογενεῖς ἐκκλησιολογικαί θέσεις τοῦ Σεβασμιωτάτου Μητροπολίτου Προύσης κ. Ἐλπιδοφόρου
Εἰς τόν εὐρύτερον χῶρον τῶν σχέσεων μέ τούς Παπικούς, ἀντί τῆς ἐπιδιώξεως ἐπιστροφῆς τῶν Παπικῶν εἰς τήν διατηρηθεῖσαν ἐν μόνῃ τῇ Ὀρθοδοξίᾳ ἀρχαίαν Ἐκκλησίαν, οἱ λόγοι καί τάἐπαναλαμβανόμενα ἐπιχειρήματα ἑτέρου Ἱεράρχου, τοῦ Σεβασμιωτάτου Μητροπολίτου Προύσης κ. Ἐλπιδοφόρου, περί τῆς μοναρχίας τοῦ Θεοῦ Πατρός ὡς ὑποδείγματος διά τό παγκόσμιονπρωτεῖον ἑνός ἐπισκόπου, τοῦ «primi sine paribus» («πρώτου ἄνευ ἴσων») [54], μαρτυροῦν ἀντιθέτως περί τοῦ ἐκδυτικισμοῦ τῆς ὀρθοδόξου ἐκκλησιολογίας, χάριν κοσμικῶν ἐπιδιώξεων, ὡς συνέβη καί εἰς τήν Ρώμην εἰς τό μεθόριον τῶν δύο πρώτων μ.Χ. χιλιετιῶν.
Ὁ Μητροπολίτης Προύσης ἀποπειρᾶται διά πρωτοφανοῦς καί νεωτερικῆς ἐκκλησιολογικῆς προσεγγίσεως, βάσει ἀτυχῶς τῆς ὡριγενιστικῆς καί υἱοθετιστικῆς (κατά μίαν subordinatio-ὑποταγήν τοῦ Υἱοῦ καί τοῦ Πνεύματος) Τριαδολογίας τοῦ Μητροπολίτου Περγάμου κ. Ἰωάννου, νά θεμελιώσῃ τό παγκόσμιον διοικητικόν πρωτεῖον ἑνός «Πρώτου» ἐπί τῆς Οἰκουμενικῆς Ἐκκλησίας, βάσει τῆς Μοναρχίας τοῦ Θεοῦ Πατρός ἐντός τῆς Ἁγίας Τριάδος· οὕτω πράττων, καί ἐφ’ ὅσον ἐμπλέκει εἰς τήν στόχευσιν αὐτήν καί τό χωρίον «πρός τόν Πατέρα τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ, ἐξ οὗ πᾶσα πατριά ἐν οὐρανοῖς καί ἐπί γῆς ὀνομάζεται» (Ἐφ. 3,15), δέν θά δυνηθῇ νά ἀπαντήσῃ εἰς τό ἐρώτημα, διατί λοιπόν δέν ἐνηνθρώπησεν ὁ Πατήρ, ὥστε νά διασώσῃ τό «Πρωτεῖον» του καί ἐν τῇ Οἰκονομίᾳ, πλήν τῆς Θεολογίας. Κατά δεύτερον λόγον, ὁ ἅγιοςΠρούσης λαμβάνει τάς ἐνδοτριαδικάς σχέσεις ὡς τό πρωτότυπον τῆς Ἐπισκοπικῆς Συνόδου· ὅμως εἰς τήν Ἁγίαν Τριάδα ὁ Πατήρ εἶναι ἡ «ὑπεράρχιος ἀρχή», ἡ «θεογόνος καί πηγαία θεότης», ἐπειδή εἶναι Γεννήτωρ τοῦ Υἱοῦ καί Προβολεύς τοῦ Ἁγίου Πνεύματος. Ἀντιθέτως, εἰς τήν ἐκκλησιαστικήν Σύνοδον, ὁ Πρῶτος ἀναδεικνύεται (καί καθαιρεῖται) ὑπό τῆς Συνόδου, ἄρα ἡ Σύνοδος εἶναι ἡ «πηγή» τοῦ ἐν Αὐτῇ Πρώτου καί ὄχι τό ἀντίθετον, τό ὁποῖον προκύπτει καί ἱστορικῶς: ὁ Κύριος ἀναληφθείς κατέλιπεν ἐμπνεομένην ὑπό τοῦ Πνεύματος τῆς Πεντηκοστῆς Σύνοδον ἰσοτίμων Ἀποστόλων καί ὄχι τινά Πρῶτον. Ἡ ἀτυχής αὕτη σύγκρισις τοῦ Μητροπολίτου Προύσης θά εἶχεν ἀποφευχθῇ, ἐάν – ἀντί νά προσφύγῃ εἰς τήν ἁπλουστευτικήν περιγραφήν τῶντριαδικῶν σχέσεων ὡς ἐξωτερικοῦ μιμήματος διά τήν ἐκκλησιολογίαν – ἐλάμβανεν ὀρθοδόξως ὡς θεμέλιον τῆς ἐκκλησιολογίας του τήν φυσικήν Εἰκόνα τοῦ Πατρός, δηλαδή τόν Υἱόν καί Λόγον, ὁ Ὁποῖος ὡς Κεφαλή τῆς Ἐκκλησίας καί ταμίας τοῦ πληρώματος τῶν θείων θησαυρισμάτων, ἀποκαλύπτει εἰς τούς πιστούς ἐν Ἑαυτῷ τόν Πατέρα (Ἰω. 14,9), ὁ Ἴδιος δέ ἀποκαλύπτεται εἰς τούς πιστούς ὑπό τῆς φυσικῆς Του Εἰκόνος, τοῦ ὁμοτίμου καί παντοκρατορικοῦ Ἁγίου Πνεύματος (Ἰω. 16,14) [55]. Ἡ ζωή τῆς Ἁγίας Τριάδος, συνεκτική τῆς Ἐκκλησίας, κοινωνεῖται εἰς τά λογικάκτιστά μέλη τῆς Ἐκκλησίας ὡς κοινή τριαδική ἐνέργεια, ὄχι ὑποστατική τοῦ Πατρός, ἀλλά φυσική ἄκτιστος ἐκ τῆς ἀκτίστου θείας οὐσίας [56]· αὐτή ἱκανοῖ τούς πιστούς, ὡς μέλη τοῦ ΚυριακοῦΣώματος, νά οἰκειῶνται τό «ἀμίμητον μίμημα» τῶν θείων ἀρετῶν. Ἡ κοινή αὐτή τριαδική ἐνέργεια ἤ χάρις ἤ δόξα ἤ βασιλεία συνέχει τήν Ἐκκλησίαν, συνενοῦσα τούς πιστούς καί κατ΄ ἐξοχήν τούς Ἐπισκόπους, ὥστε κατά τόν ἅγιον Μάξιμον νά εἶναι κοινόν τό θεληθέν τοῦ Θεοῦ καί τῶν Ἁγίων, διά τῆς μιᾶς θείας ἐνεργείας [57]. Οὕτως, ἡ ἑνότης τῆς Συνόδου δέν διασφαλίζεται διά τῆς ἐξωτερικῆς «φυσικῆς μιμήσεως» ἑνός πατρομονιστικοῦ δῆθεν ἐξουσιαστικοῦ «πρωτείου» ἐν τῇ Παναγίᾳ Τριάδι, κατά τά λεγόμενα τοῦ Σχολάρχου τῆς Χάλκης καί Καθηγητοῦ τῆς Θεολογικῆς Σχολῆς τοῦ ΑΠΘ, ἀλλ’ ὀντολογικῶς ὑπέρ φύσιν, διά τῆς αὐτεξουσίου ὑποταγῆςπάντων εἰς τό θεῖον καί ἑνιαῖον ἄκτιστον τριαδικόν θέλημα, γνωριζόμενον διά τοῦ Θεανθρώπου ἐν Ἁγίῳ Πνεύματι, τό ὁποῖον Πνεῦμα «τούς κατά τό ἐγχωροῦν μετέχοντας ὡς δύναμις ἑνοποιός ἑνοῖ καί ἀνατείνει πρός τήν τοῦ συναγωγοῦ Πατρός ἑνότητα καί θεοποιόν ἁπλότητα» [58]. Ἄλλωστε, εἶναι συντριπτικῶς συχνοτέρα ἡ χρῆσις τοῦ ὅρου «μοναρχία» πρός κατάδειξιν τῆς μοναδικῆςΠαντοκρατορίας τῆς Ἁγίας Τριάδος ἐπί τῆς κτίσεως («εἰ γάρ καί τριλαμπεῖ μοναρχεῖ τό Θεῖον»)[59] καί σπανιωτάτη ἡ χρῆσις ἡ πρός κατάδειξιν τῆς ἐνδοτριαδικῆς μοναρχίας τοῦ Πατρός [60]· ἡ δευτέρα αὕτη προεβλήθη ὑστερογενῶς κατά τῶν Λατίνων, ὅταν αὐτοί ἀνήγαγον τόν Υἱόν ὡς δευτέραν ἀρχήν ἐντός τῆς Ἁγίας Τριάδος διά τοῦ Filioque [61]. Ἰδού, λοιπόν, στίβος λαμπρός διά τόν Σεβασμιώτατον ἀδελφόν καί Σχολάρχην τῆς Γεραρᾶς Σχολῆς τῆς Χάλκης, πρός ὑπεράσπισιν τῆς καλῶς ἐννοουμένης Μοναρχίας τοῦ Θεοῦ Πατρός κατά τοῦ «διαρχικοῦ» Filioque καί τοῦΡωμαιοκαθολικισμοῦ, ἐπί τοῦ ἐπιπέδου τῆς Τριαδολογίας καί ὄχι νεωτερικῶς, ἐπί τῆς Οἰκονομίας καί τῆς Ἐκκλησιολογίας, χριστολογικῶς κυρίως ἐξεταζομένης.
Ἐπανάληψις προγενεστέρως ἐφευρεθέντων δογμάτων
Ἡ προσέγγισις τοῦ Σεβασμιωτάτου Προύσης ἐρείδεται, κατ΄ ἰδίαν ὁμολογίαν, εἰς παλαιοτέραν ὁμιλίαν του ἐν Ἀμερικῇ, ἔνθα εἶχεν ἀρνηθῇ σχεδόν ὡς αἵρεσιν (!!!) καί τήν ὑπερτάτην θέσιν τῶνΟἰκουμενικῶν Συνόδων εἰς τήν Ἐκκλησίαν [62]. Τοιουτοτρόπως, ὁ Σεβασμιώτατος κ. Ἐλπιδοφόρος ἀσυναισθήτως ὑπονομεύει τό κῦρος τοῦ θεσμοῦ ἐκείνου ὁ ὁποῖος κατωχύρωσεν ἐπί αἰῶνας τήν πρωτοκάθεδρον θέσιν τῆς πᾶσι φιλτάτης Μητρός Ἐκκλησίας Κωνσταντινουπόλεως, τοῦ Πανσέπτου Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου, ὄχι μόνον καινοτομεῖ ἔναντι παντός ἄχρι τοῦ νῦνσυμβολικοῦ μνημείου ὀρθοδόξου ἐκκλησιολογίας (πλήν μερικῶν γραφῶν τοῦ ἁγίου Περγάμου), ἀλλά καταρρακοῖ καί τήν διαλεγομένην ἐκκλησιολογίαν τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου,ἀποδεικνύων αὐτήν «κάλαμον ὑπό ἀνέμου σαλευόμενον». Διότι, ἐάν ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐξασφαλίζεται δῆθεν ὑπό τοῦ παγκοσμίου Πρώτου καί ὄχι ὑπό τῆς ἐφαρμογῆς τῶν ἀποφάσεων τῶν Οἰκουμενικῶν Συνόδων ὡς ἀνωτάτου θεσμοῦ ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ, διατί τό Οἰκουμενικόν Πατριαρχεῖον ὑπέγραψε διαφόρως εἰς τόν διάλογον μέ τούς Παλαιοκαθολικούς πρό τριῶν δεκαετιῶν [63]; Ἐθώπευσε τότε τάς ἀκοάς τῶν Παλαιοκαθολικῶν ἀποδεχόμενον τήν «αἵρεσιν» τῆς ὑψίστης αὐθεντίας ὄχι τινός Πρώτου, ἀλλά τῶν Οἰκουμενικῶν Συνόδων ἤ τώρα κνήθει τάς ἀκοάς τῆς παπικῆς μοναρχοκεντρικῆς ἐκκλησιολογίας τοῦ «παγκοσμίου ἐπισκόπου» Πάπα τῆς Ρώμης;
Ἱστορικῶς, τό ἀβάσιμον τῆς ἐξυψώσεως τοῦ «Πρώτου» ἔναντι τῆς Οἰκουμενικῆς Συνόδου, ἀποδεικνύεται ὄχι μόνον ὑπ’ αὐτοῦ τούτου τοῦ Θεσμοῦ τῆς Πενταρχίας τῶν Πατριαρχῶν, οἱ ὁποῖοι ἦσαν «ἑνωθέντες ἀλλήλοις, τρόπον τινά ὡς τό ἐκ τεσσάρων στοιχείων σῶμα, σύμψυχοι καί ἕν γενόμενοι, ἕν φρονοῦντες … ὄντως ἀποτελεσθεῖσα χρυσῆ καί μεγάλη σειρά τετρακτύς … γέγονεμία ποίμνη, καί εἷς ποιμήν οἱ τέσσαρες ποιμένες, τῇ ὁμοφροσύνῃ καί τῇ ὀρθοδοξίᾳ» [64], ὄχι μόνον ὑπό τοῦ γεγονότος τοῦ ἀνεκκλήτου τῆς Οἰκουμενικῆς Συνόδου [65] (ἐνῷ κατά παντόςΠατριάρχου ἰσχύει τό ἔκκλητον ἐνώπιον Οἰκουμενικῆς ἤ Πανορθοδόξου Συνόδου), ὄχι μόνον ὑπό τῆς ἱστορικῆς καθαιρέσεως Παπῶν καί Πατριαρχῶν ὑπό Οἰκουμενικῶν ἤ καί Πανορθοδόξων Συνόδων, ὄχι μόνον ὑπό τῆς κοινοποιήσεως τῶν εἰρηνικῶν Γραμμάτων ἑκάστου Προκαθημένου εἰς πάντας τούς ὑπολοίπους καί ὄχι μόνον εἰς τόν Πρῶτον τῇ τάξει, καί μυρίων ἄλλων, ἀλλά καί ὑπό τοῦ ἱστορικοῦ γεγονότος τῆς ὑπ’ αὐτῶν τῶν Παπῶν τῆς Ρώμης ἀναγνωρίσεως τῆς ἀνωτερότητος τῶν Οἰκουμενικῶν Συνόδων, μέ χαρακτηριστικόν παράδειγμα τόν Λέοντα Θ΄ ὁ ὁποῖος, καίτοι Πρῶτος εἰς τά πρεσβεῖα, ἐφρόνει «πάσης στερεῖσθαι αὐθεντίας πᾶν ὅ,τι ἄν τυπωθείη τῇ ἐκείνων [τῶν Πατέρων τῆς Α΄ Οἰκουμενικῆς Συνόδου] διατυπώσει ἐναντιούμενον»[66]. Ἡ δέ Ε΄ Οἰκουμενική Σύνοδος, ἐπαναφέρουσα εἰς τήν τάξιν τόν Πάπαν Βιγίλιον, ἠρνήθη εἰς αὐτόν τό διεκδικούμενον ὑπ’ αὐτοῦ δικαίωμα ψήφου ἰσοδυνάμου πρός τάς τέσσαρας ψήφους τῶν Πατριαρχῶν τῆς Ἀνατολῆς [67].
Μακαριώτατε ἅγιε Πρόεδρε,
Σεβασμιώτατοι ἅγιοι Συνοδικοί,
Τά ὡς ἄνω γραφέντα ἀποτυποῦν μίαν θλιβεράν εἰκόνα ἐκκλησιολογικῆς ἀλλοτριώσεως τῆς Ὀρθοδόξου αὐτοσυνειδησίας εἰς τούς Διαλόγους καί καταργήσεως τῆς ἐκεῖ ὀρθοδόξουμαρτυρίας. Μεμφόμενοι ἡμεῖς αὐτοί τήν Ὀρθόδοξον Ἐκκλησίαν καί τό κῦρος αὐτῆς, αἰτούμενοι δηλαδή συγγνώμην διά τήν «πρόκλησιν διαιρέσεων», καί καταρρίπτοντες οὕτως αὐτῆς τόσυνοδικῶς διαπεπιστωμένον ἀλάθητον, ἤ νομίζοντες αὐτήν «μέρος» τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας καί Ἀληθείας, πῶς θά προβάλωμεν κατά τῶν ἐφορμώντων εἰς τό ποίμνιόν μας λύκων, τῶνψευδομαρτύρων τοῦ Ἰεχωβᾶ, Πεντηκοστιανῶν, Μορμόνων κ.λπ. τό κῦρος τῆς ἀλαθήτου ἐκκλησιαστικῆς Παραδόσεως;
Τό Π.Σ.Ε. παραπαίει, μή γινῶσκον «δεξιάν αὐτοῦ ἤ ἀριστεράν αὐτοῦ», διό καί γράφει:«Προσευχόμεθα νά βοηθηθῶμεν νά κατανοήσωμεν περισσότερα περί τῆς ὁρατῆς ἑνότητος εἰς τήνὁποίαν ὁ Θεός μᾶς καλεῖ νά ζήσωμεν» (Συνημμένον Α΄, ὑποσημ. 1, σ. 8), φθάνει δέ εἰς τήν ἀντίφασιν νά εἶναι εὐγνῶμον διά τήν διαφορετικότητα, ἄν καί αὐτή προκαλεῖ τήν διαίρεσιν [68]!Δυστυχῶς, ἡ ἡμετέρα παρουσία, ἀποσιωπᾶ τήν περί τῆς μόνης Καθολικῆς Ἐκκλησίας, τῆς Ὀρθοδόξου, ἀλήθειαν, παρ’ ὅτι «ἡ σιγή τῶν λόγων ἀναίρεσίς ἐστιν» ἐνῷ «πᾶς ἄνθρωπος ἁγιάζεται διά τῆς ἀκριβοῦς ὁμολογίας τῆς Πίστεως» [69].
Τεκμηριωμένως, ἡ σύγκρισις τῆς ὡς ἄνω ὀρθοδόξου «Δηλώσεως Ἑνότητος» ἐν Νέῳ Δελχί τό 1961 μετά τοῦ κειμένου τοῦ Πουσάν, δεδομένης καί τῆς μή ἐνεργοποιηθείσης καταθέσεως ἰδίαςδηλώσεως, καταδεικνύει τήν ἀνάγκην ὁριστικῆς ἀποστασιοποιήσεώς μας ἐκ τοῦ Π.Σ.Ε., ἀρχῆς γενομένης ἀπό τήν ἐπίσημον – εἰ καί ἐκ τῶν ὑστέρων – ἀπόρριψιν τῆς «Δηλώσεως Ἑνότητος» τοῦ Πουσάν ὑπό τῆς καθ΄ ἡμᾶς Ἁγιωτάτης Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος. Περί δέ τοῦ διαλόγου μετά τῶν Παπικῶν ἔχομεν τήν αὐτήν πεποίθησιν, ὅτι συμβάλλει πασιφανῶς καί ἀποδεδειγμένως εἰς τήν ἀλλοίωσιν τῆς ἐκκλησιολογίας μας χαρακτηρισθέντος ὑπό τοῦ ἐπί 20ετίαν (1980-2000), Ὀρθοδόξου συμπροέδρου Σεβ. Ἀρχιεπισκόπου Αὐστραλίας κ. Στυλιανοῦ ὡς «ἀνοσίου παιγνίου».
Ταῦτα μετά βαθυτάτης λύπης καί ἐναγωνίου προσμονῆς φέρομεν ὑπ΄ ὄψιν τῆς Ὑμετέρας Μακαριότητος καί τῆς Ἱερᾶς ἡμῶν Συνόδου, ἔχοντες δέ δι΄ ἐλπίδος ὅτι τά ἀνωτέρω ἐκτεθέντα, θά παροτρύνουν Ὑμᾶς εἰς τάς δεούσας ἐνεργείας ἀποκαταστάσεως τῆς ἀπομειουμένης Ἀληθείας, παρακαλοῦμεν ὅπως συζητηθοῦν τά τιθέμενα θέματα εἰς τήν τακτικήν Σύνοδον τῆς προσεχοῦς Σεπτῆς Ἱεραρχίας καί διατελοῦμεν.
Μετά βαθυτάτου σεβασμοῦ
Οἱ Μητροπολῖται
† ὁ Δρυϊνουπόλεως, Πωγωνιανῆς καί Κονίτσης Ἀνδρέας
† ὁ Γλυφάδας, Ἑλληνικοῦ, Βούλας, Βουλιαγμένης καί Βάρης Παῦλος
† ὁ Κυθήρων Σεραφείμ
† ὁ Αἰτωλίας καί Ἀκαρνανίας Κοσμᾶς
† ὁ Γόρτυνος καί Μεγαλοπόλεως Ἱερεμίας
sursa: http://aktines.blogspot.gr/2014/05/blog-post_1834.html

Episcoții Siluan de Italia, aplaudând, si Iosif al Parisului la sanctificarea megaereticului papa Ioan Paul al II-lea

Episcoții nu se potolesc, și continuă să ponteze prezența la papistași în momentele blasfemice cele mai înalte.

La minutul 5:48 o sa vedeti aplaudacii episcoți:

Precizez că termenul episcot nu e inventat de mine, nu reprezintă o injurie ci este adresat de Sfîntul Ioan Damaschin episcopilor care in loc sa fie exemplu si lumina, devin intuneric, trădînd Dreapta Credință in diferite feluri prin impreuna participare cu ereticii, cum este cazul de față.
Te poți bucura și participa la asa zisa sanctificare a lui Ioan Paul al II-lea, cand acesta, conform invățăturii ortodoxe, se afla in iad alaturi de Iuda Iscarioteanul?(Vedeti Sfantul Iustin Popovici, Cele trei mari caderi ale omenitatii)

Cu durere,
preot Matei Vulcanescu

http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2014/04/04/interviul-acordat-de-inaltpreasfintia-sa-serafim-mitropolitul-pireului-parintelui-matei-vulcanescu-pentru-site-ul-httportodoxiacatholica-wordpress-com/

Re-înmormântarea Pr. Gheorghe Calciu sau BOR îngropându-şi (sistematic) talanţii

Originally posted on Bine aţi venit...:

Materialul de faţă aştepta de ceva vreme să fie scris şi publicat. Până la urmă, decizia a venit în ziua de Sf. Gheorghe, odată cu contemplarea, pe Facebook, a unei fotografii în care pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa apare alături de promoţia 1976 a Seminarului Teologic din Bucureşti (pentru cine nu ştie cine a fost pr. Calciu, vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Calciu-Dumitreasa). Peste doi ani, părintele avea să fie arestat pentru cele „Şapte cuvinte către tineri”, mărturisitoare de Hristos, într-o lume subjugată de către un regim tiranic, ateu.

Textul meu exprimă un punct de vedere asupra unei istorii pe care o găsesc (cel puţin) halucinantă. Oricine este liber să fie de acord, după cum oricine este liber să nu fie de acord cu observaţiile şi cu concluziile mele, pe care, însă, la rândul meu, sunt liberă să le exprim.

La sfârşitul anului trecut, trupul părintelui Gheorghe Calciu, descoperit cu aspect de sfinte moaşte

View original 1,292 more words