„Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă” de Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ”Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

 

Înaltpreasfințiți, Sfințiți Egumeni, Rămășiță aghiorită a bunei mărturisiri, Preacinstiți Părinți, Preacuvioși Monahi Preacuvioase Starețe și monahii, Stimați Domni Profesori, Iubiți frați în Hristos,

 

 

Dacă studiază cineva istoria Sinoadelor Ecumenice, constată că acestea erau convocate de fiecare dată când vreo erezie amenința experiența în Duhul Sfânt a adevărului eclesial și exprimarea acestuia de către trupul Eclesial.

La antipozii acestei tradiții a Sfinților Părinți, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu delimitează credința de erezie. Dimpotrivă, chiar, contestă conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în timp ce recunoaște ca ”Biserici” și pe eretici, papistași și protestanți. Certifică, altfel spus, și recunoaște instituțional erezia.

Tocmai din acest motiv, nu numai că nu se sprijină pe experiența trupului eclesial, ci, dimpotrivă îl subestimează, îl devalorizează, îl marginalizează și îl desconsideră. Subestimează, devalorizează și încalcă conștiința dogmatică și eclesiologică a poporului credincios, pe care îl și exclude cu totul. Așa cum foarte inspirat observă Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși”[1].

Cu alte cuvinte, acest Sinod devalorizeză și desconsideră întreaga noastră istorie bisericească[2], care ne învață că în problemele credinței era totdeauna activă participarea poporului lui Dumnezeu[3]. Era, cu alte cuvinte, totdeauna activă participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor. Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta». Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”[4].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”… și mirenii sunt martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit unirea ”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența[5].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne străjerul neadormit al tradiției noastre.

Părintele Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind de Dumnezeu, constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii, adică se raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și respinge) la învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”[6].

Această Enciclică din 1848 se încheie cu următoarea proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[7].

Părintele Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”[8].

Aceasta e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm[9]. Această tradiție a noastră bisericească intenționează să o altereze Sinodul ce urmează a se întruni. În același timp intenționează să impună un anumi tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor, care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului lor (ex officio). Se configurează, astfel, un establishment episcopal secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui Dumnezeu, ci o torpilează prin pervertiri și opinii eretizante, așa încât puțin câte puțin, în modul new-age-ist de acțiune, să fie pervertit adevărul mântuitor, care din adevăr dat devine un adevăr pe care îl căutăm și în cele din urmă un adevăr contestabil. Un establishment, care susține și exprimă o teologie academică cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a grupurilor închise și a alor ”noștri”, despărțită de trupul bisericesc. De aceea, de ani de zile și sunt puși ca reprezentanți ai Bisericilor totdeauna aceleași persoane episcopale. Credeți că e o coincidență? Evident că nu.

Acest establishment este completat și asistat de un cerc concentric și periferic de profesori universitari și teologic, și nu numai, care exprimă cu insistență, cu zel și exclusivist concepțiile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice și promovează lucrarea ”corozivă” a acestuia, funcționând ca precursori și deschizători de drumuri ai ecumenismului, în educație, mass-media și la numeroasele congrese științifice, pe care tot ei le organizează.

Dimpotrivă, însă, în tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv părintele Gheorghi Florovski: ”… Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică, trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii, «e­x c­o­n­s­e­n­s­u e­c­c­l­e­s­i­ae»­. ­[­.­.­.] Deplinătatea lucrării învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit de această experiență. Prin urmare, pe teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să îl mustre și chiar să îl caterisească”[10].

Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără turmă (adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără turmă) sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”[11]. Nu este, de altfel, întâmplător că întreaga pregătire a Sfântului și Marelui Sinod s-a bazat pe o majoritate artificială, alcătuită în cea mai mare parte din Ierarhi ai Tronului Ecumenic, care nu numai că nu-și reprezintă turma, dar nici măcar nu au o turmă.

Faptul acesta a fost de foarte curând înfierat cu mare asprie de Marele Sfânt al zilelor noastre, Sfântul Iustin Popovici, un distins dogmatist și Profesor al Facultății de Teologie din Belgrad. Concret, Sfântul Iustin scria: ”… pe cine exact «reprezintă» «reprezentanții» aceștia la Geneva și aiurea? Ce Biserici și ce popor al lui Dumnezeu reprezintă? «Majoritatea» prezentată lumii e aproape toată a ierarhiei Constantinopolului, cea care se impune atât de insistent la aproape toate întrunirile panortodoxe, este alcătuită mai ales din mitropoliți titulari și episcopi vicari, deci din păstori fără turmă și, prin urmare, fără o răspundere pastorală concretă în fața lui Dumnezeu și a turmei încredințate lor de Dumnezeu. Prin urmare, te întrebi: pe cine reprezintă și pe cine va reprezenta la Sinodul care urmează a se întruni?”[12].

Parcurgând evoluția pregătirii Marelui Sinod, descoperi într-adevăr că s-a bazat pe o serie de excluderi, disimulări, impuneri de sus și tactici centralizante, mai ales din partea Patriarhiei Ecumenice, demersuri care sunt prezentate lumii ca rezultate al unor hotărâri panortodoxe[13]. Această tactică centralizatoare este exprimată și în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, în care se promovează ideea că: ”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

Potrivit Profesorului Dimitrie Tselenghidis, în acest mod: ”… Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni își proclamă anticipat infailibilitaeta hotărârilor…”[14]. Și așa cum, pe bună dreptate, observă Mitropolitul Limasolului, Athanasios, părerea aceasta ”iese din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”[15].

În ciuda procedurii de pregătire extrem de lungi, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu a cerut și nu a obținut vreodată nici cel mai mic sprijin din partea poporului credincios, a pliromei ortodoxe. Dimpotrivă, i-a ținut într-o totală izolare și cu totul neinformați pe credincioșii ortodocși, pe clerici, monahi, chiar și pe episcopii înșiși. Textele pe care le va aborda nu au fost niciodată aprobate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale. Este, de altfel, semnificativ că Sinodul s-a bazat pe metode și practici fără precedent, cum este consacrarea pentru prima dată în istoria bisericească a unei Sinaxe a Întâistătătorilor.

Răspundere, însă, pentru toate acestea nu au doar cei care le impun, ci și cei care le acceptă și le legiferează, fie prin indiferența lor, fie prin tăcerea vinovată, fie prin reacția lor călduță și formală. Acest fapt a fost subliniat cu tărie și de Sfântul Iustin Popovici[16].

Exact aceeași patogenitate manifestă și destui dintre reprezentanții Bisericii Greciei, care sunt însuflați de concepții ecumeniste. Exprimă aceste concepții la dialogurile intercreștine, la Consiliul Mondial al Bisericilor, dar le aduc și în Comisiile Presinodale, care ne privesc în acest caz, fără ca pozițiile lor acestea să fi fost aprobate vreodată de Sinodul Bisericii. Va trebui aici să menționăm că de zeci de ani Sinodul Bisericii Greciei urmează o tactică stranie și paradoxală în privința dialogurilor ecumenice și a Sinodului Panortodox.

Așa cum subliniază Mitropolitul Nafpaktosului, ”astăzi au loc multe dialoguri ale Bisericii noastre cu alte Biserici Ortodoxe, cu alte confesiuni și alte religii. Este posibil ca ierarhia să nu fie informată, ierarhii să nu își exprime opiniile și să nu își decline poziția? După cum, de asemenea, e posibil ca poporul să rămână în ignoranță, să nu fie informat îndeajuns?”[17].

Același lucru ne întrebăm și noi: este posibil? Este posibil ca, deși atâtea chestiuni esențiale se află în desfășurare și rămân deschise, ierarhia să nu se ocupe cu ele? Profesorul Dimitrios Tselenghidis, într-o recentă scrisoare a sa către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, menționează că într-un interval de aproape 50 de ani, ierarhia Bisericii noastre nu s-a ocupat vreodată de chestiuni dogmatice!

Pe bună dreptate, deci, decurg o serie întreagă de întrebări. De ce, în cele din urmă, ierarhia nu se ocupă de subiecte dogmatice? De ce episcopii noștri nu sunt informați despre mersul dialogurilor ecumenice? De ce nu își exprimă poziția față de aceste lucruri? De ce țin în ignoranță poporul lui Dumnezeu? Ce se ascunde în spatele acestui demers de creare sistematică de confuzie și dezorientare? Cine și de ce o impune? Cine și de ce o tolerează și de ce o legiferează prin toleranța și tăcerea lor?

Comunicatul Plenului Sinodului din octombrie 2009 se referă la Textul de la Ravenna și la dialogurile bilaterale cu papistașii și menționează în acest sens: ”Textul de la Ravenna și textul care urmează a fi discutat în Cipru au autoritate, cu condiția să fie prezentate și supuse aprobării de către Bisericile Autocefale locale, prin urmare și de către Biserica Greciei, în urma unei deliberări sinodale. Practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Plenului Sinodului. Ierarhii sunt străjeri ai Tradiției Ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcop”[18].

Însă, după cum se dovedește, străjerii continuă să rămână în mod sistematic dezinformați în privința tuturor acestor lucruri. Și ne întrebăm, dacă episcopii, care sunt străjerii credinței, nu au cunoștință despre aceste lucruri atât de importante, atunci în cine va avea încredere poporul, pe cine va urma? Și mă întreb, de asemenea, această ignoranță este voluntară, asumată, sau artificială și impusă de centre extra-sinodale și străine? Nu cumva în felul acesta, în cele din urmă, poporul credincios își va pierde încrederea în Administrația Bisericii?

Finalmente, care este procedura de aprobare a Textelor Comisiei Mixte de Dialog cu Papistașii? S-au discutat sau nu aceste texte în Sinod? Textul de la Ravenna a fost emis în 2007. Doi ani mai târziu, în 2009, în Comunicatul Plenului Sinodului Elen, se face referire la faptul că va exista o hotărâre ”din partea Bisericii Greciei, în urma unei deliberări sinodale” și că ”practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Ierarhiei”. De atunci au trecut alți șapte ani (se împlinește adică un deceniu de la emiterea textului) și hotărârea așteptată încă nu a fost luată. Nu cumva evitarea unei Hotărâri Sinodale servește cunoscutelor centre pe care le-am menționat, ca să poată afirma sau chiar să considere că aceste texte ar fi fost acceptate tacit de Biserica noastră?

Pe politica punerii în fața faptului împlinit se sprijină, de altfel, toată evoluția dialogului cu papistașii. Un exemplu semnificativ este Adunarea Comisiei Mixte de Dialog de la Balamand, din 1993, la care au refuzat să participe șase Biserici Ortodoxe (a Ierusalimului, a Serbiei, a Bulgariei, a Georgiei, a Greciei și a Cehiei și Slovaciei) în semn de protest față de provocările greco-catolicilor. Prin textul de neacceptat și trădător emis la Balamand, sunt recunoscute preoția și tainele papistașilor, este amnistiată Uniația și i se acordă statut de Biserică prin participarea în termeni de egalitate la dialogurile care se poartă între papistași și ortodocși. Însă textul acesta continuă să fie acceptat în cadrul dialogului, în ciuda reacțiilor de respingere de amploare pe care le-a provocat și continuă să le provoace. Fiecare nouă Adunare a Comisiei Mixte consideră ca valabile hotărârile din textele care au fost deja editate la Adunările precedente, indiferent dacă au sau aprobarea sinodală necesară a Bisericilor Ortodoxe Locale. De altfel, tot acest demers al dialogurilor ecumenice este caracterizat de o vădită lipsă de transparență și de o încercare bine orchestrată de creare și impunere a politicii faptelor împlinite. Acest lucru trădează respectarea și aplicarea anumitor planuri și a unor hotărâri luate din oficiu și anticipat.

Ceva asemănător se întâmplă și cu hotărârile Adunărilor Generale ale Consiliului Mondial al Bisericilor și cu ultimele texte, de neacceptat și neortodoxe de la Porto Alegre (2006) și de la Busan (2013). Aceste texte răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă, întrucât menționează că: ”Fiecare biserică [care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor] este Biserica universală, iar nu doar o parte a ei. Fiecare biserică este Biserica universală, dar nu în deplinătatea ei. Fiecare biserică își dobândește unitatea atunci când se află în comuniune cu celelalte biserici”[19]. O, nebunie!

E cu putință să fie acceptate asemenea texte? Când au fost ele acceptate de către Sinodul Bisericii? Când le-a validat și le-a confirmat prin aprobarea sa pliroma Bisericii? Pe cine reprezintă cei ce le-au semnat ca reprezentanți ai Bisericii Greciei? Pe cine informează și în fața cui sunt răspunzători? Și aici se pune o întrebare mai generală cu privire la criteriile după care sunt aleși și numiți episcopii și profesorii care ne reprezintă la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile bipartite. Există vreo evaluare a lucrării lor și în ce mod?

Creează o impresie negatică și lezează sentimentul ortodox al poporului credincios tactica constantă a Sinodului de a alege ca reprezentanți ai săi la dialoguri episcopi și profesori cu concepții ecumeniste binecunoscute și exprimate clar. Exemple semnificative în acest sens sunt Mitropoliții Hrisostom al Messiniei și Ignatie al Dimitriadei. Rugăm și chiar revendicăm de la Sfântul Sinod Elen să numească alți reprezentanți, bărbați bisericești, având cuget mărturisitor ortodox și viteaz, care să nu provină din cunoscutele cercuri ecumeniste și filo-patriarhale. Să numească noi reprezentanți, care să informeze Sfântul Sinod și pliroma ortodoxă și să nu exprime opiniile lor personale la dialoguri, ci pe acelea care le vor fi încredințate în mod oficial de către organele competente ale Bisericii noastre.

Iar acest lucru, care constituie cel mai mare pericol, aceste concepții și hotărâri ecumeniste se încearcă să se impună acum prin Marele Sinod, pentru a dobândi prestigiu și valabilitate panortodoxe. Este vorba în mod cât se poate de clar de un demers nedisimulat de legalizare instituțională a ereziilor în absența pliromei Bisericii. Ultima întrunire plenară a Sinodului Bisericii Greciei (8-10 martie 2016) s-a ocupat mai mult de chestiuni procedurale ale Marelui Sinod decât de esența subiectelor și de conținutul acestora. Cu toate că au mai rămas puține luni până la convocarea Sinodului, nu se face nici o informare cu privire la poziția pe care o va avea Biserica noastră la acest Sinod, nu s-a editat nici o enciclică sinodală informativă, nici un Mitropolit nu s-a adresat turmei sale pentru a o informa și a afla părerea turmei sale. O strălucită excepție, desigur, sunt Înaltpreasfințiții Mitropoliți care se află aici, de față, și alți câțiva care și-au asumat această inițiativă atât de importantă de informare a poporului, fapt pentru care le mulțumim călduros. Așteptăm și contribuția lor, în duhul Sfinților Părinți, atât la întrunirea Plenului Sinodului Elen, care urmează a se întruni pentru a dezbate acest subiect, cât și în atitudinea lor mărturisitoare neclintită la Sinodul ce urmează a se întruni, dacă va vrea și va îngădui Dumnezeu să aibă loc.

Întrucât au ajuns de-acum în linie dreaptă către Marele Sinod, pionierii și susținătorii acestuia, cu orice preț, încearcă să definitiveze și să impună cele plănuite de un secol întreg, cât a durat pregătirea acestuia. Și acest lucru, deoarece consideră convocarea acestui Sinod, fie și cu o listă de subiecte redusă, un prilej unic pentru a-și realiza scopul lor cel mai însemnat, în special pentru momentul de față, de a conferi statut de biserică ereziilor.

În întregul lui însă planul cunoscutelor centre, la care ne-am referit mai înainte, cuprinde și alte domenii și este pus în aplicare, așa cum demonstrează evenimentele, treptat și prin opțiuni bine orientate. Este chiar definitorie mențiunea din enciclica patriarhală, potrivit căreia textele sunt făcute cunoscute turmei creștine ”și spre exprimarea părerii și a așteptărilor acesteia de la Sfântul și Marele Sinod” și asta, în urma puternicelor reacții care au fost formulate de unii episcopi, clerici, monahi și mireni referitor la pozițiile antiortodoxe ale textelor, la abolirea sinodalității și excluderea trupului eclesial.

Deci, pentru Sinoadele programate să aibă loc în viitor, există o serie de subiecte pregătite sistematic. După cum ne învață istoria, evoluțiile religioase urmează de multe ori sau sunt dictate de interese politice sau de altă natură și se supun relațiilor și echilibrelor internaționale. Este, de altfel, cunoscut că încă din epoca Războiului Rece, puterile occidentale sub hegemonia SUA acordă sprijin Patriarhiei Ecumenice în revendincarea constantă a acesteia de a i recunoaște primatul în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, urmăresc neutralizarea influenței factorului rus în Răsăritul Ortodox.

La nivel teologic, această aspirație se manifestă prin încercarea de impunere a unui ”prim” și în Ortodoxie, care ar garanta și ar asigura pătrarea echilibrelor necesare. Acesta este și motivul pentru care întreaga chestiune este promovată sistematic de către reprezentanți de vârf ai Patriarhiei Ecumenice.

În cadrul acesta se integrează și încercarea de slăbire și de subminare a Bisericii Greciei și presiunile care se pare că sunt exercitate – de către cunoscutele centre – de autonomizare a Țărilor Noi și de subordonare a lor față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru se poate realiza prin separarea dintre Stat și Biserică, despre care se vehiculează, sau pe o altă cale, care se va alege la un moment dat.

Impunerea dominației unui ”Prim” și în Ortodoxie se face pe baza modelelor papistașe, adică nu în virtutea unui primat al cinstirii între egali, ci a unui primat al puterii, ca Papă al Răsăritului. Se pregătește deja și se impune prin învățătura antiortodoxă ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului, Ioannis, din care este ispirat textul ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” (Textul 1), precum și a altor reputați membri ai Patriarhiei Ecumenice (de exemplu, Mitropolitul Prusei, Elpidofor).

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos, în textul ”Observații cu privire la Sfântul și Marele Sinod”, comunicare prezentată în plenul Sinodului Bisericii  Greciei pe data de 8 martie 2016, menționează în acest sens: ”Negreșit, fără a spune vorbe mari, întreaga problematică asupra persoanei constituie o erezie, continuare a arianismului, a monotelismului și este o influență din filozofia existențialistă a lui Kierkegaard, a lui Marcel, a lui Sartre și din idealismul german al lui Heidegger”[20]. Recent, Mitropolitul Nafpaktosului chiar a publicat un studiu teologic amplu, profund și absolut argumentat în care se dovedește că teologia  ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului este neortodoxă și trebuie respinsă.

De asemenea, viitorul Sinod amenință cu impunerea de sancțiuni împotriva ortodocșilor care vor reacționa, așa cum sunt datori s-o facă, față de eventuale hotărâri antiortodoxe ale Sinodului. Același text, de altfel, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, la articolul 22 exercită o cenzură preventivă și încearcă să reducă la tăcere în mod anticipat orice împotrivire ortodoxă la hotărârile antiortodoxe ale Sinodului: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”.

Pe bună dreptate, deci, se întreabă Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos: ”Cu alte cuvinte, dacă în cele din urmă Sfântul și Marele Sinod ia decizii pe care arhiereii, monahii și teologii le vor ignora și care vin în contradicție cu pozițiile patristice, vor fi vinovați și vor fi supuși judecăților și condamnărilor, dacă refuză să le aplice?”[21]. Cu alte cuvinte, se află în pericolul de a fi numiți eretici chiar ortodocșii care ”urmează Sfinților Părinți”.

În fața acestui pericol ne aflăm azi. Acesta este adevărul. Aceasta este realitatea. Datoria noastră a fost să vi-l prezentăm fără subterfugii, fără ocolișuri, fără frică și fără inhibiții. Condamnăm fără echivoc orice teorii și demersuri inovaționiste, care sunt îndreptate împotriva credinței noastre ortodoxe. Îi condamnăm pe inspiratorii și inițiatorii acestor demersuri, precum și pe toți cei care, prin inerția și neglijența lor le tolerează și le legiferează, fie sunt Patriarhi, fie Arhiepiscopi, fie Episcopi, fie profesori universitari, fie oricare alții. Până când vom fi împreună-vinovați prin tăcerea noastră? Până când vom rămâne spectatori ai pervertirii conștiinței noastre de sine ortodoxe? Până când îi vom aplauda pe cei care dau cele sfinte ale credinței noastre ereticilor? Clopotul a sunat de-acum vestind primejdie, iar evoluțiile sunt rapide și pot devine tragice pentru pliroma ortodoxă. Este cât se poate de clară de-acum încercarea sistematică și bine țintită a legalizării instituționale a ecumenismului paneretic, potrivit Sfântului Iustin Popovici, și încercarea de alterare a conștiinței de sine ortodoxe.

Fraților, a sunat ceasul. Nu mai e loc de nepăsare. Nu mai e loc de inerție. Nu mai e loc de tăcere vinovată. Se cere priveghere și lucrare. Se cere împotrivire și atitudine. Să cercetăm, să ne informăm, să îi informăm și pe frații noștri, să ne exprimăm neliniștile și reținerile față de cei responsabili. Să fim gata de orice jertfă e nevoie – chiar și de jertfirea vieții noastre – pentru credința noastră ortodoxă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei care iau hotărâri, să lumineze tot poporul nostru ortodox, ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu și care se impun.

Chiar și dacă nu va putea fi evitată convocarea acestui Sinod (lucru pe care însă îl dorim), va trebui să ne rugăm cu durere a inimii și cu duh de pocăință și smerenie să stăpânească prezența harismatică a Duhului Sfânt în Biserica noastră. Așa cum subliniază profesorul Tselenghidis: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”[22].

Adevărul este însuși Hristos. De aceea, fie și un singur om, atunci când îl exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi aceștia.

Fraților,

Biruința Ortodoxiei noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Doamnei noastre Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților, va fi sigură.

 

Hristosul nostru va birui.

Hristosul nostru va scoate la lumină Adevărul.

Hristosul nostru va păzi și Sfânta noastră Biserică și preaiubita noastră patrie. Amin.

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_14.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

 

[1] Mitropolitul Pireului, Serafim, Scrisoare către Sfântul Sinod, 2 martie 2016.

[2] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever. Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)… Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade (Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.

După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.

Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.

Vezi, legat de aceasta SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului Diodor I, Atena 1982, p. 17.

[3] ”Mirenii și clericii alcătuiesc poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii, nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor și clericilor”. (Mitropolitul de Nafpaktos, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. 1, p. 88).

 

[4] Filocalia 18C, Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81, p. 77

 

[5] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. I, p. 94

[6] Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ἡ ποι­μαν­τι­κή δι­α­κο­νί­α κα­τά τούς ἱ­ε­ρούς Κα­νό­νας [Slujirea pastorală potrivit sfintelor Canoane], Pireu 1976, pp. 110-112.

[7] Ioan Karmiris, Τὰ Δογ­μα­τι­κὰ καὶ Συμ­βο­λι­κὰ Μνη­μεῖ­α τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Κα­θο­λι­κῆς Ἐκ­κλη­σί­ας [Μărturiile Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], vol. Ι­Ι, G­r­az-A­u­s­t­r­ia 1968, p. 920 [1000]­.

[8] Gheorghi Florovski, Θέματα Ὀρθοδόξου Θεολογίας [Subiecte de teologie Ortodoxă], editura Ἄρτος Ζωῆς, Atena 1989, p. 207.

[9] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.

 

[10] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

 

[11] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

 

 

[12] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον» τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre ”Marele Sinod” al Bisericii Ortodoxe, Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei ], Atena 1977, p. 12.

 

[13] Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie, în 1976, denunță: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor, nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a păstorilor ortodocși și pliromei Bisericii”.

 

[14] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Epistolă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 10 februarie 2016.

 

[15] Epistolă a Preasfințitului Mitropolit al Limasolului, Athanasios, către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, referitor la convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (h­t­tp:­//w­ww.i­m­l­e­m­e­s­ou.o­rg/i­m­a­g­es/20016/k­e­i­m­e­no-g-s­i­n­o­do.p­df).

 

[16] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον», τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre «Marele Sinod» al Bisericii Ortodoxe, aflat în studiu. Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe], Atena 1977, pp. 11-12.

”… Respectivul principiu a fost, din păcate, îmbrățișat și de toate celelalte delegații ortodoxe, de vreme ce pe tăcute sau în urma unor simple proteste, cu vorbe goale, au acceptat acest mod de «reprezentare» a numeroaselor Biserici locale vii, din care însă în cele mai multe cazuri nu vin ca reprezentanți adevărații păstori și episcopi, și în acest mod, glasul și conștiința lor, mărturia credinței lor și experiența martiriului lor, nu pot fi ascultate, tocmai din pricina acestui mod de «reprezentare» și al acestei componențe a «reprezentanțelor».

 

[17]  Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Anuar 1998.

[18] Referitor la textul celui de a X-a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog Internațional pentru Dialogul dintre Ortodocși și Romano-Catolici, Ravenna, februarie 2007.

 

[19] Textul celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor, Porto Alegre, februarie 2006.

[20] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierotheos, Observații despre Sfântul și Marele Sinod, comunicare susținută în Plenul Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 martie 2016. Traducerea în limba română, Familia Ortodoxă, nr. 4, 2016.

[21] Scrisoare deschisă a Mitropolitului Nafpaktosului, Ierotheos, către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 20-1-2016.

 

[22] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Scrisoare deschisă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, din 10 februarie 2016.

 

4 comentarii

Filed under Uncategorized

4 responses to “„Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă” de Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

  1. Pingback: “Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă” de Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor — ORTODOXIA CATHOLICA – blog ortodox al parintelui Matei Vulcanescu

  2. Trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru tehnologia asta care ne mai permite să ținem legătura unii cu alții – să aflăm adevărul și să ne întărim întru el!

  3. Emil Baciu

    Este cred una, sau chiar cea mai buna si transanta comunicare marturisitoare, despre acest sinod mincinos pe care de 100 de ani masonii il pregatesc. Biografia lui Meletie Metaxakis ,demostreaza ca cei care au alt dumnezeu, au uzurpat scaunul patriarhal al Constantinopolului, cu sprijin politic masiv si cu siguranta acelasi lucru s-a intamplat si in alte patriarhii, ceea ce a facut posibila lovitura data Ortodoxiei prin tiranica schimbare a calendarului. In prezent se merge pe aceeasi linie impusa de Meletie si se organizeaza cica un „sfant” sinod, dar care incalca fara rusine si cu dispret Sfanta Traditie, dogme si canoane. Cativa episcopi care ar merita izgonirea, la fel ca inaintasul lor Metaxanis, indraznesc sa propuna un text scandalos de antiortodox si apoi tot ei sa-l voteze in Creta. Iar tacerea celorlalti episcopi este sufocanata si de neinteles pentru noi. Cu privire la aceasta parintele arhim. Athanasios Anastasiou zice raspicat :

    „… Pe bună dreptate, deci, decurg o serie întreagă de întrebări. De ce, în cele din urmă, ierarhia nu se ocupă de subiecte dogmatice? De ce episcopii noștri nu sunt informați despre mersul dialogurilor ecumenice? De ce nu își exprimă poziția față de aceste lucruri? De ce țin în ignoranță poporul lui Dumnezeu? Ce se ascunde în spatele acestui demers de creare sistematică de confuzie și dezorientare? Cine și de ce o impune? Cine și de ce o tolerează și de ce o legiferează prin toleranța și tăcerea lor ?”

    De fapt stim raspunsurile, insa nu stim cum sa iesim din aceasta situatie, caci nu avem vlaga nici noi mirenii, nici clerul si dam dovada de lasitate maxima, ascunzandu-ne sub masca unei false evlavii si ascultari. Si daca pe diferite scaune se ajunge asemenea lui Meletie, nu avem ce astepta, caci tin cu dintii de putere si nu de pastoratia evanghelica, care cere chiar a se da viata pentru pentru Credinta si turma. Primeaza interesul lumesc. Alta explicatie la tacerea tradatoare si la tinerea noastra in ignoranta, nu gasesc.

  4. Pingback: “Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă” de Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor – Acta Diurna

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s