EPISTOLA ENCICLICĂ DE LA 1848 A CELOR PATRU PATRIARHI AI RASARITULUI

«Răspunsul nostru, al tuturor, către Marele Sinod ce urmează a se întruni și către reformele antiortodoxe pe care le pregătește Patriarhul Ecumenic și ierarhii și teologii ecumeniști, este cel dat de Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului Papei Pius al IX-lea în 1848: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”» spunea nu demult Gheron Savva Lavriotul.
Vedeți mai jos textul Enciclicei:
 
Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.
Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se creadă, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Care pentru aceasta s’a deşertat pe sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea au răsunat-o – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor(Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au învăţat-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei de la marginile pământului, care aceleaşi graiuri le-au repetat, şi până la noi în Sinoade şi fiecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Eden începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pe mulţi din când în când şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pe aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi nevinovaţi care vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai inainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.
  1. De aici dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu care Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu(Efes. 6, 13…17), nevoită a fost să se războiască, şi împotriva tuturor a biruit până azi, şi va birui în toţi vecii, după toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.
  2. Ci din aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Sinoade a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie veşnic, după nemincinoasa făgăduinţa Domnului: porţile iadului nu o vor birui pe dânsa (Mat. 16, 18); adică gurile necinstitorilor şi ereticilor (după cum ne tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se fălesc cei necredincioşi şi se ridică precum cedrii Libanului (Ps. 36, 35), tulburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al satanei, aude de la Domnul totdeauna:Destul este ţie harul meu, că puterea mea în neputinţă se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceaţă se va lăuda mai mult în neputinţele sale, ca să locuiască în ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriţi să se facă arătaţi (1 Cor. 11, 19).
  3. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăţi pe care Dumnezeu le ştie, pe o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, care a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).
  4. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede”, este potrivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu dinadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): care de la Tatăl purcede, şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupa cum  este încredinţată de cele Şapte Sinoade a toată lumea, rostind: care de la Tatăl purcede (Crez):
  5. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.
  6. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
  1. Fiindcă loveşte pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul Întâi a toată lumea de la Niceea şi de la Sinodul al Doilea a toată lumea de la Constantinopol, cum că adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut sub tăcere însuşirea deosebită a fiecăreia dintre cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.
  2. Fiindcă batjocoreşte pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o virgulă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.
  3. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adică nu cu însemnare depurcedere, după înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.
vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, care este moştenire de obşte a Creştinătăţii.
viii. Fiindcă a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.
  1. Fiindcă a fost veştejită pe faţă de la prima sa înfăţişare, de către doi Papi de veşnică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistola către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pe cei care au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.
  2. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.
  3. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.
xii. Fiindcă odată intrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras după sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe potrivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în care s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi ortodoxă Biserică a Romei, pe atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.
xiii. Fiindcă i-a împins pe teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.
xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru străin, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, care, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.
  1. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional de la Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită care atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşiile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel, eretici, după hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dar nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Tesalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sinod, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul purcede, este în sine erezie, iar cei care o urmează, oricare ar fi ei, eretici sunt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar sinoadele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a ortodocşilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupa cum întăreşte şi Canonul al şaptelea de la Sinodul al Treilea a toată lumea.
  2. Această erezie, care a împreunat cu sine şi multă mulţime de înnoiri, precum s’a arătat, s’a făcut cunoscută prin jumătatea veacului al şaptelea, la început şi tăinuindu-se, şi încă felurite însemnări având în ţinuturile apusene ale Europei, până ce cu încetul, furişându-se vreme de patru sau cinci veacuri, a covârşit vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci, şi cu sprijinul Domnitorilor, ducând la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile pe atunci încă drept-slăvitoare ale Spaniei, dar şi pe cele germanice, galice şi italice, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu care adeseori se sfătuiau dumnezeieştii noştri Părinţi Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a cărora împreună bună-înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al Şaptelea a toată lumea a păzit nevătămată învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Dar în urmă, prin zavistia urâtorului de bine, înnoirile privitoare la teologhisirea cea sănătoasă şi ortodoxă a Preasfântului Duh – a cărui hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, după spusa Domnului (Matei 12, 31-32) – şi prin înnoirile privitoare la dumnezeieştile Taine, şi mai ales la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului, ca şi a dumnezeieştii Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare una dupre alta urmând, au pus stăpânire şi peste însăşi Roma cea veche; de unde, luând întărire în Biserică, au primit, spre a se deosebi, şi numele de Papistăşie. Căci măcar că la început unii dintre episcopii ei, numiţi şi Papi, s’au rostit în chip sobornicesc împotriva înnoirii, precum Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, aşa cum am mai spus, veştejind-o pe faţă în toată lumea, unul prin acele table de argint, iar celălalt prin epistola sa către sfântul Fotie la Sinodul al Optulea a toată lumea şi prin cea către Sfendopulcrie[1] prin mâna lui Metodie, episcopul Moraviei – cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privilegiile potrivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dânşii din erezie în apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu, şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult”, închipuind o cârmuire monarhică în Biserica cea Sobornicească şi o singură-stăpânire al darurilor Sfântului Duh, nu numai că au schimbat după voie credinţa cea veche, despărţindu-se prin arătatele înnoiri de vechea şi primita ocârmuire creştinească, ci s’au silit prin nelegiuite uneltiri, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să momească de la Ortodoxie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii, şi astfel să robească voilor şi poruncilor oamenilor Biserica cea Sobornicească.
  3. Cei de fericită pomenire Înaintaşi şi Părinţi ai noştri de atunci, întru împreună-osteneală şi sfătuire, văzând călcată în picioare evanghelica învăţătură strămoşească, şi veşmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru sfâşiat de nelegiuite mâini, mişcaţi de părintească şi frăţească dragoste au plâns pierderea atâtor creştini pentru care a murit Hristos, lucrând cu multă osârdie şi iubitoare străduinţă, şi în sinoade şi îndeosebi, pentru ca, izbăvind învăţătura drept-slăvitoare a sfintei Biserici Soborniceşti, să coasă împreună la loc, de vor putea, ceea ce s’a sfâşiat; şi ca doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi trupul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi preacinstitelor Sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au dovedit cu adevărat în această privinţă adevărul vorbelor celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile, cel până la cer strălucitor, când zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, şi îndeosebi despre Papa: Care nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor(Epistola către Eusebie al Samosatei). Şi astfel, cunoscând neîndreptarea lor după întâia şi a doua certare frăţească, lăsându-i în pace şi ocolindu-i, i-au lăsat la mintea lor cea îndărătnică (căci mai bun este războiul, decât pacea care desparte de Dumnezeu, cum a zis cel între sfinţi Părintele nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s’a mai aflat nici un fel de părtăşie duhovnicească între noi şi ei; căci aceia cu mâinile lor au adâncit prăpastia dintre ei şi Ortodoxie.
  4. Dar pentru aceasta Papistăşia nu a încetat a tulbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindenea aşa-numiţi propovăduitori, neguţători de suflete, înconjură uscatul şi marea ca să facă un prozelit, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnului nostru, să măsluiască prin adaos dumnezeiescul Crez al sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de Dumnezeu, nefolositoare împărtăşirea cu Paharul Legământului, şi câte altele nenumărate, însuflate de dracul înnoirii atotîndrăznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc şi Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiţii noştri înaintaşi şi părinţi, în evlavia lor, deşi încercaţi şi prigoniţi în multe feluri şi în multe chipuri, dinăuntru şi dinafară, pe faţă şi în ascuns de către Papistăşie, încrezându-se în Domnul, au izbutit a izbăvi şi a ne învăţa şi pe noi această nepreţuită moştenire a părinţilor noştri, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe o comoară de mult preţ generaţiilor ce vor veni, până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi, şi nu vor înceta pentru aceasta Papistaşii, a lovi dupa obiceiul lor Ortodoxia, care le este zilnică mustrare vie înaintea ochilor, ca unor lepădaţi de credinţa lor cea strămoşească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei acele loviri împotriva ereziei care a năvălit asupra Apusului şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte că, dacă osârdia lor în nimicirea Ortodoxiei s’ar fi întrebuinţat cumva în nimicirea ereziei şi a înnoirilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, cei din urmă Papi ortodocşi de fericită pomenire, de mult nu ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume, şi am putea acum să spunem acelaşi, după făgăduinţa apostolică! Dar osârdia urmaşilor lor nu a fost în apărarea Credinţei Ortodoxe, precum osârdia vrednicului de pomenire Leon al III-lea, acum între cei fericiţi.
  5. Într’o oarecare măsură silniciile personale ale Papilor din urmă încetaseră, şi nu mai erau decât cele ale propovăduitorilor lor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistolă Enciclică Către Răsăriteni, având douăsprezece file în tălmăcirea grecească, pe care trimişii săi au răspândit-o ca pe o molimă venită din afară înăuntrul Turmei noastre Ortodoxe. În această Enciclică el se adresează acelora ce în felurite vremuri şi în felurite obşti creştineşti au apostaziat şi au trecut la Papistăşie, fiindu-i deci prielnici, dar se îndreaptă cu dinadinsul şi către ortodocşi, fie direct, fie nenumindu-i; şi pomenind pe dumnezeieştii şi sfinţii noştri Părinţi (fila 3, r. 14-18; fila 4, r. 19; fila 9, r. 6; şi filele 17 şi 23), îi defaimă în chip vădit pe aceştia, cât şi pe noi, moştenitorii şi urmaşii lor: pe ei ca ascultând, zice-se, de poruncile papistăşeşti şi de hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii Soborniceşti; iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi, prin urmare, defăimându-ne faţă de Turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată, ca pe nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi hrăpind ca pe o moşie a sa Biserica cea Sobornicească a lui Hristos, fiindcă ţine, precum se laudă, Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostazia de la Ortodoxie, alegând drept temei al oricărei învăţături teologhiceşti aceste cuvinte cu totul de mirare (fila 10, r. 29): „nici că se află vreo pricină să vă împotriviţi întoarcerii la adevărata Biserică şi la părtăşia cu acest sfânt Scaun al nostru.”
  6. Neîndoielnic, oricare din fraţii şi fiii noştri în Hristos, care cu evlavie a fost crescut şi învăţat, cu băgare de seamă şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu citind, va socoti că şi vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca şi ale schismaticilor săi înaintaşi, nu sunt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), şi de bunăvoire, ci cuvinte de amăgire şi vicleşug, ţintind însuşi a se mări pe sine, după obiceiul înaintaşilor lui cei potrivnici soborniciei. De aceea şi suntem încredinţaţi că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci adevărat este cuvântul Domnului nostru (Ioan 10, 5): După cel străin nu merg, ci fug de la dânsul, că nu cunosc glasul străinilor.
  7. Cu toate acestea, am socotit ca pe a noastră părintească şi frăţească trebuinţă, şi ca pe o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de faţă încunoştiinţare în Ortodoxia care din strămoşi o ţineţi, şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileşte a-şi temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiţilor şi cucernicilor fraţi şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalţi) mărturiseşte, zicând: „Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în care pentru întâia dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una care într’adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei(Galat. 2, 14) şi a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ţinerea Scaunului său, aşa de măreţ în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea Sobornicească, la care şi episcopii Romei sunt nevoiţi a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus ce preţuire se cade a avea pentru judecăţile nepătrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor. Astfel că înşişi acei sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm lor, ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci Scaunul însuşi şi pe cel de pe Scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au osândit în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorie, Papă al Romei, şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pe Makedonie şi Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolelui, şi pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, şi pe ceilalţi. Căci dacă şi urâciunea pustiirii a şezut în locul cel sfânt, după mărturia Scripturilor (Daniil 9, 27; Mat. 24, 15), de ce nu şi înnoirea şi erezia pe Scaun Sfânt? Şi de aici se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte strădanii (fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiraniceşti a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pe piatra cea neclătinată a mărturisirii lui Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Mat. 16, 16) (care era răspunsul de obşte din partea Apostolilor, întrebaţi: Dar voi cine-mi ziceţi că sunt? – Mat. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni), pe şubredă temelie s’ar fi întemeiat chiar însuşi pe Chifa, darmite pe Papa, care după ce s’a făcut stăpân pe cheile Împărăţiei Cerurilor, le-a chivernisit aşa precum bine se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele, dumnezeieştii noştri Părinţi cu un glas învaţă că nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu atât mai puţin al urmaşilor lui, ci simplă reaşezare a lui în apostolatul din care căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubeşti? şi mai mult, şi decât aceştia (Ioan 21, 16). Căci aducându-şi aminte de cuvintele: Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti (Mat. 26, 33), s’a mâhnit căci a zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Dar urmaşii lui iau zicerea în chip prielnic, în înţelesul cel foarte plăcut lor.
  8. Dar, zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca 22, 32): Eu m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că satana încercase să tulbure credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi aceasta mai cu seamă pentru că grăise cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus de ceilalţi (Mat. 26, 33): Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare. A început a se blestema şi a se jura că: Nu ştiu pe omul acesta. Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mat. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-şi iarăşi în sine, prin întoarcerea în pocăinţă, să întărească şi mai mult pe fraţii săi în Acela pentru Care ei nici şi-au călcat jurământul, nici s’au lepădat. O, înţelepte judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea sfântă se săvârşeşte şi astăzi în fiecare zi – aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19). Şi de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni (1 Cor. 11, 26). Dragostea frăţească, cea cu atâta grijă poruncită nouă de către Învăţătorul nostru de obşte, zicând: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), al căreia zapis şi pecete Papii le-au sfâşiat primii, apărând şi primind eretice înnoiri, potrivnice celor binevestite nouă şi întărite de către Dascălii şi Părinţii noştri de obşte, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi cu tărie în sufletul popoarelor creştine şi îndeosebi al celor ce le cârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unirea creştinilor în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în care şi credem, ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22), lucrează şi în noi nu mai puţin decât în Sanctitatea Sa, şi aici dorinţa şi osârdia noastră frăţească întâlnesc pe ale Sanctităţii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei Creştineşti, după glăsuirea evanghelică şi hotărârile celor Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea, şi după învăţătura Bisericii Soborniceşti celei de totdeauna; iar în Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea şi întărirea stăpânirii şi dregătoriei celor care şed pe Scaunul Apostolic şi a noii lor învăţături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia, şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei înţelepciuni a Sanctităţii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre, după cum ne-a făgăduit Dumnezeu (Ioan 10, 16): Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede). Fie spusă acum şi cea de-a treia. Căci de socotim, după cuvintele Sanctităţii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, ar fi rămas legată şi unită cu Scaunul lui Petru, şi că ar trece în putere către cei ce şed în timp pe el, deşi, cum s’a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne întări în această părere (după cum aflăm din pilda Fericitului Petru însuşi, din Scriptură, încă şi după pogorârea Sfântului Duh), ne încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu piară până în sfârşit credinţa lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii Scaunului său, care va şi plânge cu amar precum acela, şi întorcându-se oarecând, ne va întări şi mai mult pe noi, fraţii lui, în Mărturisirea Ortodoxă care din strămoşi o ţinem. Şi dea Dumnezeu ca acest adevărat urmaş al lui Petru să fie Sanctitatea Sa! Şi ce oare ne împiedică să adăugăm la această umilă rugăminte a noastră şi curatul nostru Sfat din inimă în numele Sfintei Biserici Soborniceşti? Nu îndrăznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile să se facă „fără nici o zăbavă”, ci zicem fără grabă, cu multă chibzuinţă, şi încă, de va fi trebuinţă, cu sfatul Episcopilor, Teologilor şi Dascălilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi, mai iubitori de adevăr şi nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.
  9. Zice Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie în lauda Bisericii Romane: Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindenea, sunt îndatoraţi a se duce către această Biserică, din pricina întâietăţii ei, Biserică în care s’a ţinut întru totul de către credincioşii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Deşi acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi tâlcuirea cea după bunul lor plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică Romană era Apostolică şi Ortodoxă? Ci nimeni între noi nu va pregeta a o numi şi pildă de Ortodoxie. Încă vom şi adăugi, spre mai marea ei laudă, şi locul de la istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pe care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care, până la un timp, a putut a-şi păzi Ortodoxia ce-i lăudăm: „Căci îndeobşte Biserica cea din tot Apusul,curat cârmuindu-se de dogmele Părinţilor, a fost ferită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine ar fi tăgăduit întâietatea ei canonică în înşiruirea Ierarhiei, atâta vreme cât s’a cârmuit curat de dogmele Părinţilor, ţinându-se de limpedea rânduială a Scripturii şi a Sfintelor Sinoade? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi, după Crezul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi întâi la Niceea şi al doilea la Constantinopol, care l-au mărturisit şi întărit celelalte cinci Sinoade a toată lumea, şi sub atâtea afurisenii i-au pus pe cei ce l-ar schimba fie şi cu o cirtă, ca pe unii ce s’ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taină săvârşitor asupra sfintelor, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Pahar socotit – să nu fie! – ca o băutură de prisos, şi altele multe, necunoscute nu doar sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna sobornicesc şi negreşelnic canon şi dreptar al Ortodoxiei, precum şi Sanctitatea Sa învaţă, cinstind adevărul (Fila 6), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi această întâietate, pentru care se luptă acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum au făcut şi înaintaşii săi, s’a preschimbat dintr’un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic, în stăpânească hegemonie. Ce trebuie dar să credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa prefacere şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic, încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi cea dintru început învăţătură apostolească în atâtea dintre cele mai de căpetenie şi soborniceşti hotărâri ale Creştinătăţii, nu s’ar împotrivi el cel dintâi la înnoirile şi la cele de sine aşezăminte ale Bisericii Romane celei pe drept lăudate atunci, ca una cese cârmuieşte curat de dogmele Părinţilor? Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură din canonul ei liturgic, după insuflarea scolasticilor, străvechea şi apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfinţitor, şi că strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de căpetenie, dar şi sârguieşte cu îndărătnicie ca să o scoată şi din Liturghia celorlalte Obşti Creştineşti – cu defăimare grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip aşa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu care se laudă, că „s’a strecurat după schismă” (fila 11, r. 11) –  câte n’ar zice despre această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredinţează (Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, primind şi poftirea  lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obşte” ş.c.l., înţelegând prin „poftire” (ekklhsiV) chemarea (epiklhsiV). Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârşeşte Taina Jertfei este însemnat în chip deosebit chiar şi de către Franciscus Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistaşi zişi Minoriţi, care la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, şi care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învaţă „că pâinea şi Paharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos”. Iar de ar auzi despre vicariatul şi dreptul de eretocrit[2] a Papei, câte nu ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape neînsemnată pricină pentru prăznuirea Paştilor (Eusebie, Ist. Bis. V, 26), s’a împotrivit cu aşa cutezare şi biruinţă silniciei Papei Victor în Biserica cea slobodă a lui Hristos? Astfel că chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că vrednicia ei nu este una stăpânească, şi nici de plângere, cum n’a avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire arătată Papilor pentru faima şi întâietatea Cetăţii. Tot aşa şi Sinodul al IV-lea a toată lumea – pentru a păstra înşiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceşte aşezată de Sinodu al III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Sinodului al II-lea a toată lumea (Can. 3), care şi el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii peste Apus – a arătat în acest chip temeiul acesteia: „Părinţii după dreptate i-au dat întâietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura stăpânire a Papei asupra apostoliei lui Petru, şi încă mai puţin despre vicariatul Episcopilor Romei şi despre Păstoria universală. Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor aşa de mari privilegii – şi nu numai aceasta, ci şi temeiul arătat al întâietăţii, adică nu Paşte oile mele, nici Pe această piatră voi zidi Biserica mea, ci numai vechiul obicei şi însuşirea de Cetate Împărătească, şi acestea nu de la Domnul, ci de la Părinţi – va părea, suntem încredinţaţi, lucru greu de înţeles Sanctităţii Sale, care cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai mult cu cât el însuşi, cum vom vedea, ţine în mare cinste sus-zisa mărturie a Sinodului al IV-lea a toată lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului său, şi cu cât Sfântul Grigorie Dialogul, numit şi cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obişnuia a le numi pe aceste patru [Sinoade a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii şi piatră cu patru feţe, pe care s’a zidit Biserica Sobornicească.
  10. Zice Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corintenii, au făcut arătare către Clement, Papă al Romei, care judecând pricina, le-a scris, iar ei aşa de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a stăpâniei papistăşeşti în casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma miezul ocârmuirii şi Cetate de scaun, în care sălăşluiau împăraţii, se cădea ca orice pricină de oarecare însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales când una din părţile aflate în neînţelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în pricini neobişnuite şi cu anevoie de dezlegat, scriu Patriarhului Constantinopolului, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăţiei, şi încă pentru sobornicele sale întâietăţi. Şi dacă împreună-lucrarea frăţească va îndrepta cea ce este de îndreptat, bine! Dar de nu, se vesteşte lucrul şi Cârmuirii, după rânduială. Dar această înţelegere frăţească în credinţa Creştinească nu se neguţătoreşte prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru şi pentru pildele de frăţească şi cuvenită sprijinire a întâietăţii Episcopilor Romei, Iuliu şi Inochentie, arătate de sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Gură de Aur, de care face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r. 6, 17), pentru care urmaşii acelora caută acum a ne răsplăti prin măsluirea dumnezeiescului Crez, deşi Iuliu însuşi s’a pornit atunci împotriva unora pentru că „tulbură Bisericile, nestăruind în învăţătura de la Niceea” (Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7), ameninţându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina Corintenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhale, cel mai apropiat şi cel mai potrivit pentru Corinteni era cel al Romei, către care şi se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem dar în acestea nimic neobişnuit, nici vreo dovadă a puterii tiranice a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.
  11. Ci zice, în sfârşit, Sanctitatea Sa (pag. 9, r. 20), că Sinodul al Patrulea a toată lumea (pe care din greşeală, fireşte, îl mută de la Calcedon la Cartagina), a strigat după citirea epistolei Papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon.” Lucrul este adevărat. Dar Sanctitatea Sa nu trebuie să treacă cu vederea cum şi după ce fel de cercetare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat în lauda lui Leon. Ci întrucât Sanctitatea Sa, căutând poate a nu înmulţi cuvântul, pare a fi lăsat afară acest preafolositor lucru, care arată în chip vădit cu cât stă mai presus Sinodul a Toată Lumea nu numai decât Papa, ci încă şi decât oricare Sinod al lui, iată vom arăta noi către toţi faptul aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre dânşii, au fost însărcinaţi de Sinod a cerceta şi după grai şi după înţeles sus-pomenita Epistolă a lui Leon; şi nu numai atât, ci încă să dea în scris şi sub iscălitură judecata lor asupra ei, de este ori nu ortodoxă. Cele aproape două sute de judecăţi şi hotărâri asupra Epistolei se găsesc îndeosebi în adunarea a patra a numitului sfânt Sinod, cu vorbiri de felul acesta:
„Maxim al Antiohiei Siriei a zis: Epistola sfântului Leon, Arhiepiscop al Romei celei Împărăteşti, se potriveşte celor hotărâte de către cei trei sute optsprezece sfinţi Părinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol, Noua Romă, şi cu credinţa înfăţişată la Efes de preasfinţitul Episcop Chiril. Şi am iscălit dedesubt.”
Şi iarăşi:
„Theodorit, preacucernicul Episcop al Chirului: Epistolia preasfinţitului Arhiepiscop, Domnia Sa Leon, este deopotrivă cu credinţa statornicită la Niceea de către sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi cu Crezul înfăţişat la Constantinopole de către cei o sută cincizeci, şi cu epistolele fericitului Chiril. Şi primind sus-numita epistolă, am iscălit dedesubt.”
Şi aşa toţi la rând mărturisesc: „Epistola se potriveşte,” „Epistola este întocmai,” „Epistola este pe potriva înţelesului” şi celelalte. După atât de multă şi aşa de aspră cercetare a asemuirii sale cu sfintele Sinoade de mai înainte, şi după deplină încredinţare asupra dreptei aşezări a înţelesului său, şi nu doar că era Epistola Papei, au scos, fără nici o pizmuire, această strigare preavestită, cu care şi Sanctitatea Sa acum lăudându-se, se mândreşte. Dar dacă şi Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte asemenea şi într’un glas cu cele Şapte Sfinte Sinoade a toată lumea de mai înainte, în loc să se laude cu evlavia înaintaşilor săi, cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sinod a toată lumea, s’ar fi putut lăuda pe drept cu propria ortodoxie, vestind adică ale sale bunătăţi în locul cinstirilor strămoşeşti. Fie dar încredinţat Sanctitatea Sa că încă şi acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pe care cercetându-le şi cercându-le două sute de părinţi, le-ar afla într-un gând şi asemenea cu Sinoadele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi şi de la noi păcătoşii astăzi nu numai „Petru a grăit astfel”, şi orice altă cuvenită cinstire, dar şi: „Sărutată fie sfânta mână care a şters lacrimile Bisericii Soborniceşti.”
  1. Şi suntem cu totul îndreptăţiţi a aştepta de la chibzuita prevedere a Sanctităţii Sale un lucru aşa vrednic de adevăratul urmaş al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, care pentru paza credinţei ortodoxe a săpat pe nepieritoare table dumnezeiescul Crez fără înnoire – lucru ce va uni iarăşi Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care sunt încă goale şi gata de primire şi Scaunul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea Preoţia. Ci noi aşteptam „cuvânt de mângâiere”, nădăjduind ca acesta, după cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului (Epistolia 55), „să calce din nou pe vechile urme ale Părinţilor.” Încât nu fără mare uimire am citit numita epistolă Enciclică adresată Răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere sufletească vedem şi pe Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuinţă, grăind ca şi înaintaşii săi în schismă cuvinte ce pun asupra noastră stricarea curatului şi sfântul nostru Crez, pecetluit de cele Şapte Sinoade a toată lumea, cât şi vătămarea sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor ţesătură, şi numele celor care le-au întocmit, şi chipul preacinstitei vechimi, şi întărirea dată lor de Sinodul al Şaptelea a toată lumea (Actul VI) l-ar fi făcut să încremenească şi să-şi abată în lături nelegiuita şi atotcutezătoarea mână pe cel ce ar fi pălmuit astfel pe Domnul Slavei. Din acestea am înţeles în ce hăţiş de înşelări fără ieşire şi păcat de neîndreptat al răsturnării a aruncat Papistăşia până şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea nevinovatei, şi deci preţuitei dregătorii vicariale, deopotrivă cu a tiraniceştii întâietăţii cu cele ce atârnă de la ea, să ajungă a nu mai putea face altfel decât să-şi bată joc de cele mai sfinte şi de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel singur ţel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa preţuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; şi este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gândeşte la sine când zice că „trebuie să aruncăm tot ce s’a strecurat între noi de la Schismă,” când el şi ai săi au răspândit veninul înnoirii până şi în Cina Domnului nostru. Se vădeşte din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa socoteşte neîndoielnic că şi în Biserica Ortodoxă s’a întâmplat acelaşi lucru ce vede că s’a întâmplat în Biserica Romei de la ridicarea Papistăşiei: adică schimbare dintr’o dată în toate Tainele, şi stricare, după vorbăria scolastică, în care încrezându-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, preţuind însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Şi aceasta dintr’o îngăduinţă cu totul apostolească! – „fără”, cum zice dânsul (pag. 11, r. 5),  „a ne întrista cu vreo aspră îngrădire!” Dintr-o asemenea necunoaştere a apostolicei şi soborniceştii hrane cu care vieţuim s’a tras şi cealaltă rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut păstra unirea învăţăturii şi sfânta supunere”, punând pe seama noastră în chip curios chiar năpasta de care el însuşi suferă în casa lui; tot aşa cum oarecând Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, învinovăţind pe Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, neruşinându-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei. Dar suntem încredinţaţi că dacă Sanctitatea Sa şi-ar aduce aminte de cele ce ţin de vechimea şi istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei şi Spaniei, şi de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla câte alte hidoase fiice a născut în Apus Papistăşia, care şi acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă stăpânire lumească şi nici, cum zice Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere”, ci numai prin legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau legaţi toţi laolaltă în unimea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Şapte Sinoade a Toată Lumea, şi în ascultare faţă de Adevăr. Va afla de asemenea câte din învăţăturile şi tainele papistăşeşti de astăzi trebuie a fi înlăturate, ca nişte „porunci omeneşti”, astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată întoarce la credinţa ortodoxă sobornicească nestrămutată a Părinţilor noştri de obşte. Întrucât şi Sanctitatea Sa recunoaşte osârdia noastră de obşte în această credinţă, când zice (pag. 8, r. 30) „să luăm seama la învăţătura cea păstrată de strămoşii noştri”, bine face învăţându-ne (ibid. r. 31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşilor Mitropoliilor Răsăritene, care ne-au lăsat nouă pildă prin Sinoade (§ 15) de felul cum înţelegeau credincioşia învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi, şi cum se cuvine a cugeta pentru ei în Biserica Ortodoxă, şi în ce fel ni se cuvine a primi învăţăturile lor, care pildă preabine a tâlcuit-o (§ 17) cel până la cer strălucitorul Vasile. Cât priveşte hegemonia, întrucât nu voim a da la iveală un tratat, să îl lăsăm pe acelaşi mare Vasile să înfăţişează pricina în puţine cuvinte: „Am voit mai bine a mă adresa Celui ce este Capul acelora”.
  2. Din toate acestea, orice om hrănit cu sănătoasa învăţătură sobornicească, şi îndeosebi Sanctitatea Sa, are a trage încheierea de cât este de necinstitor şi potrivnic soborniciei a cuteza stricarea dogmelor şi liturghiilor noastre şi a celorlalte sfinte slujbe, ce sunt şi s’au dovedit a fi de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştinească: pricină pentru care li s’a dat totdeauna cinstire, şi au fost crezute a fi curate chiar şi de vechii Papi ortodocşi, cărora altădată le erau moştenire de obşte cu noi. Se înţelege dar cât de cuvenită şi sfântă ar fi îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o ştim în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiţii noştri Părinţi au mărturisit din vreme în vreme împotriva fiecărei înnoiri. Dar sunt şi alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s’ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experiat în fapt după schismă mulţi dintre Papi şi dintre Patriarhii cu cugetul latinilor, nimic izbândind în încercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (după cum se îndreptăţeau către părinţii noştri, deşi sfâşiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuşi sfâşiata haină a Mântuitorului), să reaşeze cele vechi şi preacinstite –  în stare a păzi evlavia, precum mărturiseşte şi Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), şi pe care însuşi le cinsteşte, cum zice (ibid., r. 14), alături de înaintaşii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia dintre aceşti fericiţi înaintaşi (anume Celestin, scriind Sinodului al III-lea a toată lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – „Înceteze noutatea a lovi vechimea.” Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea Sobornicească din singura negreşelnică rostire de până acum a Papilor. Orişicum, trebuie să mărturisim că într-o asemenea lucrare, oricât de strălucit ar fi Pius al IX-lea în înţelepciune şi evlavie şi în osârdia pentru unirea creştinească în Biserica Sobornicească, precum însuşi zice, totuşi va întâmpina şi dinlăuntru şi din afară greutăţi şi osteneli. Ci aici suntem mai ales datori a aduce aminte Sanctităţii Sale – fie-ne iertată îndrăzneala! – de acel loc al Epistolei Sale (pag. 8, r. 32), cum „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii noastre credinţe nu avem a ne teme de nimic atunci când cugetăm la slava lui Hristos şi răsplata ce ne aşteaptă în viaţa cea veşnică”. Se cade Sanctităţii Sale a arăta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al sfatului plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără năpăstuitul adevăr evanghelic şi sobornic, chiar până la jertfirea însuşi folosului său, ca să fie, cum zice proorocul (Isaia, 60, 17), cârmuitor în pace şi episcop întru dreptate. Fie! Dar până a se întâmpla dorita întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, al căreia Cap este Hristos (Efes. 4, 15), iar noi fiecare mădulare în parte, orice sfat venit de la ele, orice îndemn neavenit tinzând către nimicirea neprihănitei noastre credinţe primite de la Părinţi, cu dreptate se osândeşte soborniceşte, nu numai ca un lucru îndoielnic şi de ocolit, ci încă şi ca necinstitor şi pierzător de suflet. Şi între acestea stă întâi de toate numita Enciclică Către Răsăriteni, a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru care vestim acest lucru în Biserica Sobornicească.
  3. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-slujitori ai smereniei noastre, precum întotdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a ieşirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat, după răspunderea noastră patriarhicală şi sobornică, pentru ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al Soborniceştii Biserici Ortodoxe, preasfânta noastră Maică a tuturora, să ne aducem aminte în fiecare zi şi să vă îndemnăm ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, cărora le-a făcut chemare în Efes, să zicem iarăşi unii către alţii: Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra lupi ingrozitori între voi, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Pentru aceea privegheaţi (Fapte 20, 28-31). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi, căzând pe grumazul lui, îl sărutau. Pentru aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l mustrându-ne cu lacrimi, să cădem cu cugetul pe grumazul lui şi, sărutându-l, să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va rătăci de la învăţătura cea evanghelică, nimeni nu ne va ademeni de la calea cea neabătută a părinţilor noştri, cum nici pe dânşii nu a putut cineva a-i amăgi, cu toată silinţa ce şi-au dat în felurite vremuri cei ridicaţi asupra noastră de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: Bine slugă bună şi credincioasă, primind plinirea Credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei celei cugetătoare căreia Duhul Sfânt ne-au aşezat Păstori.
  4. Această poruncă şi îndemnare apostolească am adus-o în folosul vostru şi o trimitem prin voi şi întregii obşti Ortodoxe, în orice parte a pământului s’ar afla, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt, întregului cler şi poporului credincios, cârmuitorilor şi cârmuiţilor, bogaţilor şi săracilor, părinţilor şi copiilor, dascălilor şi şcolarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor, stăpânilor şi slugilor, ca toţi întărindu-ne, şi unii pe alţii sfătuindu-ne, să putem sta împotrivă meşteşugirilor diavolului. Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi Fericitul Petru Apostolul: Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă (I Petru 5, 8-9).
  5. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu de la oameni, nici prin om este, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade a toată lumea, au învăţat-o neîntrerupt prea marii şi înţelepţi Dascăli ai lumii, şi au încredinţat-o sângiurile cele vărsate ale sfinţilor Mucenici. Să ţinem tare mărturisirea care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, lepădând orice înnoire ca pe o insuflare a diavolului. Cel ce primeşte înnoirea vădeşte nedesăvârşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar această Credinţă a fost demult pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare; şi care cutează a face, sau a sfătui, sau a cugeta la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie veşnicei afurisenii, pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică nu ar fi vorbit deplin în Scripturi şi prin Sinoadele a toată lumea. Această înfricoşată afurisenie, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Mat. 12, 32): Oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat. 1, 6-8): Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pe voi prin harul lui Hristos, la altă evanghelie; care nu este alta, decât că sunt unii care va tulbură şi voiesc să schimbe evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi, sau un înger din cer de v-ar vesti vouă alta evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o – anatema să fie! Au rostit-o cele Şapte Sinoade a Toată Lumea şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. Drept aceea, toţi care înnoiesc, fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, după Psalmistul, cu blestemul ca şi cu o haină (Ps. 108, 17), fie că sunt Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie mireni; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, ar vesti vouă altă Evanghelie decât aţi primit, anatema să fie. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, statornici au rămas şi neclintiţi în credinţa cea învăţată lor neîntrerupt, şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o curată şi neprihănită, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa şi noi cugetând, să o dăm mai departe curată cum am primit-o generaţiilor viitoare, nimic stricând, ca să se poată şi aceia înfăţişa ca şi noi plini de încredere, neavând a se ruşina când vor vorbi despre credinţa strămoşilor lor.
  6. Drept aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului (I Petru 1, 22), se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s’au auzit, ca nu cândva să trecem pe alăturea(Evr. 2, 1). Credinţa şi mărturisirea care o ţinem nu are a se ruşina, învăţată fiind în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către sfintele Şapte Sinoade a toată lumea, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau şi ei această Credinţă, sau măcar părinţii lor, ori părinţii părinţilor lor. Este mărturisită de o istorie neîntreruptă, ca una care a biruit împotriva tuturor ereziilor ce au prigonit-o şi o prigonesc, cum şi până astăzi vedeţi. Unii după alţii sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, începând de la Apostoli, şi cei pe care Apostolii i-au aşezat urmaşi până astăzi, tocmind un singur şi neîntrerupt lanţ şi dând mână cu mână, ţin cu tărie sfântul ţarc, a căruia uşă este Hristos şi în care toată Turma ortodoxă se păstoreşte în păşunile cele roditoare ale Edenului cel tainic, iar nu în pustii neumblate şi prăpăstioase, cum crede Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră păstrează cea fără de greş şi adevărată jitniţă a dumnezeieştilor Scripturi, tălmăcirea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Legământ, iar pentru cel Nou însuşi izvodul cel dumnezeiesc. Rânduielile sfintelor Taine, şi mai cu seamă cele ale dumnezeieştii Liturghii, sunt însăşi acele slăvite şi smerite slujbe învăţate de la Apostoli. Nici un neam, nici o obşte creştinească nu se poate lăuda cu asemenea Liturghii precum cele ale lui Iacob, Vasile, Hrisostom. Preacinstitele Sinoade a toată lumea, aceşti şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, în ea şi la noi s’au ţinut. Această Biserică a noastră are izvoadele sfintelor lor hotărâri. Întâi-stătătorii ei, şi cinstita Preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii, şi în cugete, şi în purtare, încă şi în îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul necontenit au sărit şi sar lupi grei, precum şi în vremea noastră vedem, după prezicerea Apostolului, lucru ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi; ci această Biserica a cântat şi va cânta în veac: Înconjurând m’au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei (Ps. 117, 11). Să mai adăugăm o cugetare tristă, însă necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştineşti, câte se văd astăzi cinstind Numele lui Hristos, nelipsind chiar Apusul şi Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din înşiruirea întâilor ei Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi părinţi, măcar că mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi păstori şi arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu eretice păreri, au cutezat a întina, vai! ortodoxia acelor neamuri, precum istoria cea nemincinoasă învaţă, şi cum şi Sfântul Pavel a prevestit.
  7. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât este de mare harul care Dumnezeu l-a dat Credinţei noastre Ortodoxe şi Bisericii lui cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care ca o Maică credincioasă soţului ei ne creşte pe noi ca pe nişte copii care să nu ne ruşinăm, şi bine să ne apărăm, cu vrednică îndrăznire pentru nădejdea care este în noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate câte ne-a dat nouă? Domnul şi Dumnezeul nostru cel preaîndestulat, Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi Sângele său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai credincioşie din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata Credinţă a părinţilor noştri, dragoste şi dorire pentru Biserica Ortodoxă ce ne-a născut din nou nu prin înnoitoarea stropire, ci prin dumnezeiasca scăldătoare a Botezului Apostolicesc; care ne hrăneşte, după Legământul cel veşnic al Mântuitoriului nostru, cu însuşi Cinstitul său Trup, şi ne adapă din destul, ca o adevărată Maică, cu Cinstitul lui Sânge vărsat pentru noi şi pentru mântuirea lumii. Să o înconjurăm dar cu duhul, precum puii cloşca, în orice parte a pământului ne-am afla, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să aţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca ei faţă şi preastrălucita sa frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini Mirele „cel frumos la vedere” când a răscumpărat-o din robia celui viclean, împodobind-o Sieşi ca pe o veşnică Mireasă. Să avem în sufletele noastre deopotrivă unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s’o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor. Să întărim acest simţământ, clericii şi mirenii, mai vârtos acum când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii noastre, îmbiind înşelătoare înlesniri (pag. 11, r. 2-25), se foloseşte de asemenea uneltiri şi umblă pretutindenea, cum zice fericitul Petru, căutând pe cine să înghită, şi când în calea aceasta pe care mergem în pace şi fără răutate, el pune laţurile lui cele înşelătoare.
  8. Iar Dumnezeul păcii, Care a ridicat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, Cel ce păzeşte pe Israel, Care nu dormitează nici adoarme, va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun.
Pacea fie cu voi, bucurându-vă în Domnul.
Mai, 1848, Indiction 6.
Antim, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolelui, Roma cea Nouă, şi Patriarh a toată lumea, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
Ierotei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Egipt, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
Metodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marii cetăţi al lui Dumnezeu Antiohia şi al întregului Răsărit, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
Chiril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimului şi al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.
Sfântul Sinod din Constantinopole:
† Paisie al Cezareei
† Dionisie al Heracliei
† Dionisie al Nicomidiei
† Neofit al Dercului
† Kiril al Neocezareei
† Meletie al Pisidiei
† Dionisie al Melenicului
† Daniil al Limnosului
† Iosif al Ersekiei
† Antim al Efesului
† Ioakim al Cizicului
† Ierothei al Calcedoniei
† Gherasim al Adrianopolei
† Theoclit al Veriei
† Anastasie al Smirnei
† Paisie al Sofiei
† Pantelimon al Drinopolei
† Anthim al Vodeniei

Sfântul Sinod al Antiohiei

† Zaharia al Arcadiei
† Ioannikie al Tripoliei
† Methodie al Emesii
† Artemie al Laodiceeii

Sfântul Sinod al Ierusalimului

† Meletie al Petriei
† Filimon al Gazei
† Thaddeu al Sevastiei
† Ierothei al Taborului
† Dionisie al Betleemului
† Samuil al Neapoliei
† Ioannikie al Filadelfiei
[1] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei.
[2] Arbitru.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s