ENCICLICĂ PASTORALĂ A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013 – IMPOTRIVA PANEREZIEI ECUMENISTE.

ENCICLICĂ PASTORALĂ
A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU
LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013

Spunea fericitul întru adormire si Sfântul Stareţ Paisie Aghioritul: „Diavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul”. Tot el, altădată, la o sinaxa a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” (Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999, p.176.)

Însă ce este ecumenismul?

Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Sârbe şi Profesor de Dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici, semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă alta erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234). Pe aceeaşi lungime de undă, fericitul întru adormire Stareţ, părintele Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos, ne oferă imaginea reală a ecumenismului: „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politica si religioasa lumii! Ecumenismul este o înfricoşătoare vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi închipuie – Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Este un taifun sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentreaza mania sa destructivă îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu dorinţa lugubră si sumbra de a o distruge şi nimici” (Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos – ”Ecumenismul fără mască”, Ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1988, pp. 23, 25). De asemenea, fericitul întru adormire Stareţ, Părintele Ahimandrit Athanasios Mitilineul, numeşte ecumenismul ultimul înainte-mergător al lui Antihrist (Arhimandrit Athanasios Mitilineul – ”Omilia a cincea la Profetul Daniel”, 15.11.1981.Vezi și ”Hristianiki Spitha” – Mai 2011, 1).

Profesorul emerit de Patrologie de la Facultateade Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, eruditul si preacucernicul părinte protopresbiter Theodoros Zisis, mare nevoitor şi luptător împotriva ecumenismului, observă in legatura cu această erezie că „acest pericol (al ecumenismului) este cel mai mare, din faptul că ameninţarea nu este doar exterioară; adică nu provine doar din partea papismului şi protestantismului, care, contracarate mai demult ca erezii, avura foarte puţine probabilitati, aproape nule, ca să exercite influenţă asupra credincioşilor ortodocşi. Acum, pericolul este mult mai mare, deoarece se acţionează din interior. Mulţi păstori, a căror misiune de temelie este să-i izgonească pe lupii ereziilor şi ai rătăcirilor, nu observa că există lupi, pentru a-i izgoni, de vreme ce consideră că papismul şi protestantismul nu sunt erezii, ci „biserici respectabile”, „biserici surori”, co-gestionare ale sfinţirii şi mântuirii credincioşilor”. În sfârşit, conform pururea pomenitului profesor de Drept Canonic, dl. Konstantinos Mouratidis, „Ecumenism-sincretismul nu este doar o erezie, ci panerezie, deoarece, în esenţă, duce la negarea creştinismului ca adevăr unic si exclusiv absolut al Revelaţiei şi la coborârea lui la nivelul uneia din multele religii sau la cea mai spirituală şi importantă, dar nu la unica. Asadar, ecumenism-sincretismul este cea mai mare ameninţare la adresa Bisericii Ortodoxe Universale, deoarece prin el nu este atinsa doar o singura dogmă sau un adevăr de bază, ci întreaga si desavarsita ordine dogmatică şi canonică a Sfintei Biserici a lui Hristos” (Orthodoxos Typos, 20.05.1970).

După cum în plan politic, globalizarea vrea să unească lumea şi să făurească un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondiala, aşa şi ecumenismul în plan religios vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, gigantele şi haoticele diferenţe dogmatice şi răsturnând din temelii dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece niveleaza toate religiile şi credinţele.

Îndeosebi trebuie să subliniem că sursa şi mama ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, după cum sursa şi mama Masoneriei este oribilul Sionism internaţional.

Există un plan prestabilit de unire, care conduce la intercomuniunea sacramentală (intercommunio) a tuturor ereziilor şi religiilor, adică la impunerea pan-religiei, iar acest plan este constituit din trei faze. Prima fază a planului unirii este unirea tuturor confesiunilor creştine, adică ecumenismul intercreştin. A doua fază este unirea tuturor religiilor, adică ecumenismul interreligios, iar a treia fază este unirea tuturor confesiunilor şi religiilor, adică impunerea pan-religiei, avându-l în frunte pe ereziarhul Papă dela Roma, care-i va preda stăpânirea mondiala lui Antihrist.

Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite ,,confesiuni creştine”, văzându-i pe oameni că pleacă de lângă ele din cauza indiferenţei religioase crescânde şi a mişcărilor antireligioase organizate, au fost silite la o coalizare şi colaborare. Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în veacul al 20-lea, şi, mai exact, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (în Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor (C.M.B.), care-şi are sediul la Geneva (“Ecumenismul”, ed. Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attika, 2004, pp. 5-6).

Biserica Eladei întotdeauna se împotriveşte în mod constant, ferm şi neclintit Ecumenismului şi constituie un puternic bastion antiecumenist.

Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul, ca să-şi realizeze scopurile sale este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care-l promovează aşa-numitul ,,Consiliu Mondial al Bisericilor”. ,,Sincretismul este relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză religioasă panecumenică şi o joncţiune a celor mai contrare şi nelegiuite elemente” (MIHAIL MIHAILIDIS, ,,Sincretismul”, Orthodoxos Typos,23-7-2004, 1-2).

Ecumenismul actioneaza pe două niveluri: primul este intercreştin, iar al doilea este interreligios. Astfel, avem ecumenism intercreştinşi ecumenism interreligios, care constituie două din direcţiile de bază ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (catolici, protestanţi, anglicani, penticostali, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentru binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi expresii. Pe de altă parte ecumenismul interreligios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea între acestea şi îndeosebi între aşa zisele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul. În câteva cuvinte promovează aşa numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să observam „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să construim unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, ca sa-şi materializeze scopurile sale, se vede silit să treacă cu vederea sau chiar să revizuiască principiile de bază ale Ortodoxiei.

Promovează concepţia despre „Biserica Extinsă”, conform căreia Biserica este una şi-i cuprinde pe creştinii oricărei „confesiuni”, din momentul în care au primit botezul. Astfel, toate „confesiunile creştine” sunt între ele „Biserici Surori”. Este vorba despre teoria teologiei baptismale.

În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica Universală văzută”. Biserica, care subzistă, chipurile, „în mod nevăzut” şi este constituită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.

Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, conform căreia Biserica este un „copac”, ce are ca „ramuri” toate „confesiunile creştine”, fiecare din ele deţinând doar o parte de adevăr.

Dar se adaugă şi teoria „celor doi plămâni”, ce s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi catolici. Conform acesteia, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră biserica. Ca să înceapă – chipurile – să respire correct din nou ar trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia lor.

O teză de bază a ecumenismului este că se îngăduie rugăciunea în comun între ortodocşi şi eretici sau cei de altă religie şi că este interzisă doar coliturghisirea între ei.

Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.

Între metodele, pe care le foloseşte ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se cuprinde minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic. În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre o încercare de a restrânge dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” (= cel mai puţin), pentru a fi surmontate diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi să aibă loc „unirea creştinilor”. Insă urmarea este desconsiderarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei. În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, înţelegem prin el încercarea unora de a adăuga noi cuvinte şi termeni la dogmă, pentru a se interpreta credinţa – chipurile – mai bine sau pentru a se incerca o nouă interpretare mai largă (“Ecumenismul”, Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attika, 2004, p. 8.)

Un copil adevarat al ecumenismului este si recent aparuta erezie postpatristica, neopatristica sau contextuala.

Erezia post-patristică sau neo-patristică vorbeşte despre depăşirea, surmontarea, marginalizarea ansamblului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi înlocuirea lor de către asa-zisii ,,noii părinţi” contemporani, ecumeniştii post-patristici. Ţinta acestei patromahii este netezirea căii către falsa unire cu ereticii şi eterodocşii, din moment ce deja se mută hotarele, ,,pe care Părinţii noştri le-au pus” între adevăr şi rătăcire, între Ortodoxie şi erezie, aşa cum cu succes s-a demonstrat la marele simpozion ştiinţific şi teologic, pe care l-a organizat anul trecut, în februarie 2012, Sfânta noastră Mitropolie cu tema: ,,Erezie post – patristică şi teologie patristică”.

Erezia contextuală se referă la misiune şi evanghelizare şi este înţeleasă ca evitarea diferitelor confesiuni creştine de a se prezenta înaintea necreştinilor ca dezbinate din cauza diferenţelor lor dogmatice. De aceea şi sunt chemate să demonstreze unitate, aşezând ca prioritate teme ca dreptatea sociala şi opresiunea claselor sociale. Lucrul acesta însă, are ca urmare întoarcerea misiunii şi a predicii spre formularea unor modalitati de restabilire a nedreptăţilor sociale şi nu la transmiterea adevărurilor Evangheliei (MITROPOLITUL PAVLOS DE GLIFADA, <>, Theodromia ΙΒ4 , octombrie-decembrie 2010, 496).

Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă în esenţa ei este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul şi Sfinţii Bisericii n-au refuzat niciodată contactul dialectal cu lumea. Sfinţii, având conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, încercau să transmită prin dialog experienţa adevărului, pe care-l trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci doar îl ofereau. Dacă dialogul nu-i conducea pe eterodocşi la respingerea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l continuau.

Dialogurile ecumeniste contemporane, care au loc între Biserica Ortodoxă, papism, protestantism, monofizism, islamism şi iudaism, diferă radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se desfăşoară având ca bază principiile Bisericii extinse/lărgite şi minimalismului dogmatic. De aceea sunt sterile/fără roade. O dovadă este că în aproape o sută de ani de desfăşurare a lor n-au oferit nimic remarcabil unitatii lumii creştine. Ba din contră, au reuşit să-i dezbine pe Ortodocşi! ,,Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică” (MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx ).

Principalele puncte ale patologiei actualelor dialoguri sunt urmãtoarele:

A. Lipsa mãrturisirii ortodoxe.

B. Lipsa sinceritãţii eterodocşilor.

C. Supra-accentuarea iubirii şi sub-acentuarea adevãrului.

D. Practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc.

E. Tocirea criteriilor ortodoxe.

F. Recunoaşterea reciprocã a eclesialitãţii.

G. Dialogul în clauze egale.

H. Semnarea de texte comune anti-ortodoxe.

I. Rugãciunile în comun.

Ecumeniştii ortodocşi, prin tocirea criteriilor lor teologice, e foarte firesc sã participe fãrã ezitãri la manifestãri cultice şi la rugãciuni comune împreunã cu eterodocşii, care au loc adeseori în cadrul întâlnirilor inter-creştine. Cunosc cã prin aceasta co-spiritualitate ecumenistã se creazã climatul psihologic potrivit care este necesar pentru promovarea efortului unionist. Insã Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic aspru rugãciunile în comun cu eterodocşii; pentru cã eterodocşii nu au aceeaşi credinţã cu noi. Cred într-un Hristos diferit, denaturat. Amintim cã al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli hotãrãşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul care doar se adunã cu ereticii sã se afuriseascã, iar de le-ar permite acestora sã sãvârşeascã ceva ca şi clerici, sã se cateriseascã”. Ce ne spune acest canon? „Ca orice episcop sau preot sau diacon care doar s-ar ruga impreuna cu ereticii, fara insa a coliturghisi, sa se afuriseasca. Dacã însã le va îngãdui sã sãvârşeascã ceva ca si clerici sã se cateriseascã”. Aşadar, rugãciunea în comun este interzisã, deoarece dovedeste partasie la credinţa celui cu care se face rugãciunea în comun şi-i dau impresia acestuia cã nu se aflã în rãtãcire, drept pentru care nu e nevoie sã se întoarcã la adevãr. <>. (MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx )

J. Intercomuniunea sacramentalã. Dacã Sfintele Canoane interzic rugãciunile în comun cu ereticii, cu atat mai mult exclud participarea noastrã la aşa numitele lor „Taine” inexistente sau fără temei. Concepţia despre inter-comuniunea sacramentala, pentru noi ortodocşii, este absurda şi inacceptabilã. Biserica noastrã n-a considerat niciodatã Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru atingerea unitãţii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi încununare a ei. De altfel, Potirul comun/de obşte presupune credinţa comunã/de obşte.

Un alt mijloc pentru atingerea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea inter-creştinã în domenii practice sau, altfel spus, ecumenismul laic. Ecumeniştii sustin cã diversele probleme contemporane (sociale, morale, de mediu, bioetice ş.a.) ar trebui sã ne uneascã.

Cu siguranţã, Biserica a arãtat şi aratã întotdeauna o mare sensibilitate faţã de toate aceste probleme umane, însã abordarea lor în comun cu ereticii prezintã multe neajunsuri.

În ultimii ani, politica ecumenistã practica şi schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care se fac îndeosebi de clerici de rang înalt («Ecumenismul», Editura Sfintei Mãnãstiri Paraclitu, Oropos – Attiki, 2004, pp. 11-18)

Din nefericire, astãzi, Sfintele Canoane nu sunt aplicate. Poziţia aceasta nu este proprie Bisericii, care este un aşezãmânt întemeiat de Dumnezeu şi democratic. Poziţia aceasta demonstreazã cã nu respectãm Sfintele Canoane şi moştenirile preţioase ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtãtorilor Pãrinţi, care au dus lupta împotriva ereziilor, iar un exemplu foarte tragic pentru evitarea respingerii Sfintelor Canoane ale Sfintelor 7 Sinoade Ecumenice este romano-catolicismul, care a ajuns un oribil cadavru mondial prin comportamentele criminale ale „slujitorilor” lui.

Poziţia de mai sus a ecumeniştilor şi deschiderile lor faţã de activitãţile ecumeniste sunt condamnabile din toate punctele de vedere, deoarece a) contestã faptic tradiţia şi credinţa noastrã ortodoxã şi patristicã, b) seamãnã îndoiala în inimile turmei şi îi clatinã pe mulţi, conducându-i la dezbinare şi schismã şi c) târãsc o parte a turmei în rãtãcire şi prin aceasta duc la ruinarea duhovniceascã. Cei ce se mişcã în aceastã iresponsabilitate ecumenistã, orice poziţie ar deţine în organismul ecleziastic, se opun tradiţiei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, se aflã în contradicţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie sã fie condamnatã şi respinsã de totalitatea ierarhilor şi de evlaviosul popor (Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi, Mãrturisirea de credinţã împotriva ecumenismului, iulie 2009 pp. 25-26), care este cel care pãstreazã si salveazã credinţa, conform Proclamaţiei celor patru Patriarhi, din anul 1848: „La noi, nici Patriarhi, nici Sinoade n-au putut vreodatã sã introducã inovaţii, deoarece apãrãtorul credinţei este însuşi corpul Bisericii, adicã însuşi poporul, care-şi vrea credinta sa veşnic neschimbatã şi cu acelaşi chip cu cea a Pãrinţilor lui” (Ioannis Karmiris, Monumentele Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, v. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].)

Cu fierbinti rugãciuni pãrinteşti,

MITROPOLITUL VOSTRU

† Serafim de Pireu

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: thriskeftika.gr
articol preluat de pe http://acvila30.ro/enciclica-pastorala-a-inaltpreasfintitului-mitropolit-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2013/#more-68875

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s